Copilărie comunistă

După ce şiruri de învăţători tot veneau pe la noi cu „lămurirea”, iar tata refuza, de-i „crăpa obrazul de ruşine” faţă de „domn 'ţtor”, cum spunea, a semnat până la urmă intrarea în „colectivă”. Cele trei hectare de pământ pe care le primiseră el şi mama de la părinţi după căsătorie (apucaseră să cumpere şi douăzeci de ari de pământ), calul, căruţa, vaca le-a dat (au fost luate) la colectiv. Au fost şi ameninţări despre care nici nu vreau să mai povestesc. Îmi amintesc destul de clar doar când tata „s-a trecut”, a semnat cererea de intrare în „colhoz”. Aveam şase ani pe atunci. Mama era culcată în pat, avea gripă; şi tata intrând pe uşă cu tot frigul de afară: „Te-ai trecut?” a întrebat mama. „M-am trecut” a răspuns tata ca din fundul pământului. Şi apoi, într-o tăcere mare, s-a lăsat întunericul.

Se înţelege că uitam repede scenele acestea. Eram fericit. Să vă mai spun vorba bătucită că orice copilărie este fericită? Cum să nu fiu, de pildă, când mergeam pe şes cu Mitică Boambă şi cu Ticuţă cu vaca. Tata lucra la treierat la batoză, iar noi ne jucam în apropiere, pe malul Bahluiului. Aruncam pietre pe oglinda apei ca să facem „ochiuri” sau omoram broaşte (oh, eram tare incorecţi politic cu broaştele pe atunci! recunosc) cu bâta zdravănă a lui Timpuţă, că aşa-i spuneam lui Ticuţă. Da, eram mult mai violenţi şi netoleranţi pe atunci şi n-aş putea să spun că am mustrări de conştiinţă acum. Iar când ne săturam de bumbăcit broaşte, înjuram pe holbocenii care păşteau vitele pe malul celălat. Ne durea gâtul de cât strigam, înjurându-i. Şi râdeam cu gura până la urechi de ei, poreclindu-i „chişlegari”, fiindcă femeile din Holboca (aşa auziserăm de la alţii mai mari, care, la rândul lor, auziseră de la părinţi) una-două mergeau în oraş şi vindeau chişleag şi lapte acru în piaţă sau „pe marginea drumului”, cum le strigam în batjocură. Căci comerţul cu chişleag era socotit la noi în sat treabă grozav de ruşinoasă şi de ocară; tomeştenii se mândreau că ei vând în piaţă cireşe, mere sau struguri. Na! Şi holbocenii ne înjurau şi ei cum le venea la gură. Aruncau de pe malul celălalt cu bulgări de lut în noi. Nici noi nu ne lăsam mai prejos: frământam boţuri de lut din malul Bahluiului şi aruncam bulgării laolaltă cu înjurăturile până ce ne sleiau mâinile şi gura.

Când mă săturam şi de holboceni, mă duceam la tata la batoză. Cât de frumos lucea batoza în bătaia soarelui, cu ciocul ei de gheonoaie, vânturând pleava. Mă tot uitam fermecat, mă tot uitam, până ce mă lua în seamă inginerul Meder, care nu mă uita niciodată. Mă apuca pe nesimţite de subsuori şi mă ridica sus, pe platforma batozei. Acolo era de mine! Să te uiţi victorios până în zare! Ce mici mi se păreau cei de jos – şi tata, şi inginerul şi nenea Gavril, gol până la brâu, care întindea cu furca din căruţă snopii către tanti Aurora. Platforma tremura toată, zgâlţâită ca de friguri, iar eu mă uitam la tanti Aurora, care apuca snopii ca o zmeoaică asudată, cu fusta albăstrie decolorată intrată între bucile dolofane, şi îi arunca în pântecele nesăţios al batozei. Aş spune că ieşea praf în văzduhul străluminat ca o pulbere de diamante, dar nu aveam eu aşa lecturi pe vremea aceea.

Iar batoza începea să ragă şi mai tare. Tanti Aurora, cu fustă albăstrie şi basma prăfuită, lucra şi mai iute, iar din burlanul lung vânturătoarea azvârlea roiuri de pleavă în lumina puternică a soarelui. Iar în preajmă, tata şi alţi oameni aşezau cu furcile paiele în claia care se înălţa încet-încet, îngropându-i până la brâu pe muncitori.

Aş fi stat aşa ziua întreagă, dar batoza înfuleca ultimul snop şi apoi huruia în gol. Şi oamenii coborau, căutând sticlele cu apă şi bând cu sete:

– Dom 'giner, da' unde-i berea ceia? Râdeau.

*

În recreaţie, Silvica a căzut, julindu-şi genunchii. Am tras o fugă în spatele magaziei şcolii, că ştiam eu un loc acolo, şi am smuls câteva frunze de patlagină. Ea şi-a ridicat puţin sarafanul şi am lipit frunzele pe julitura de pe genunchi. Pe urmă le ţineam aşa, „ca să nu curgă sângele”, îi spuneam, ştiam de la doamna asistentă Chilabog, căreia tata îi zicea „Sărîmâna, coană moaşă”, iar ei îi sărea ţandăra: „Te-am moşit pe tine, băi?”

După aceea Silvica a rupt în două o frunză de patlagină, ca să vadă câţi copii o să aibă: au ieşit trei dintre care s-a nimerit un firişor tare lung. „Ăsta o să fie cât Ion cel Mare”, râdeam. Pe urmă am rupt şi eu o frunză de patlagină şi mi-au ieşit tot trei copii. Silvica mi-a mărturisit că vrea să se facă „coafistă”. Eu n-aveam gânduri proaste: voiam să ajung director. Acum Silvica nu mai este. A murit tânără.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist