Dacă am gândi cu voce tare

Sinuciderea unui băiat declanşează un lanţ al bârfelor printre locuitorii coloraţi ai lumii cenuşii. Un tip gay se iubeşte cu un proprietarul garsonierei în care stă cu chirie, iar proprietarul e însurat şi soţia sa gravidă. Un cuplu cu un copil se destramă în mod violent (soţia pleacă de acasă, iar bărbatul se împuşcă); femeia împrietenindu-se cu o tipă cu inclinaţii de lesbiană. Doi tipi au diverse altercaţii cu fostul învăţător. O prostituată şi un taximetrist decid să încerce o relaţie. Doi pensionari (ea venind de la ţară) trăiesc o idilă. Cotidianul e insuportabil de banal, iar monotonia amplificată la microfon.

Viziunea regizorală, soluţiile de interpretare, decorul, muzica şi coregrafia creează un limbaj estetic de sine stătător, independent de parodie. Deşi contrapunctul parodic este mai pregnant decât esteticul, există câteva momente individualizate când banalitatea discursului cotidian este pusă în scenă prin mijloace spectaculoase, tipic afrimiene: song-ul prin care gay-ul (George Albert Costea), cu o ghirlandă de beculeţe în jurul gâtului, îşi afirmă libertatea şi urmarea coregrafică; momentul prinţului broscuţă, personajul emblematic al piticului (Cătălin Vieru) pe care îl regăsim majoritatea spectacolelor lui Afrim; momentul disco al Iuliei Colan etc. Culinarul este sursă pentru estetic (lămâiul gay-ului), iar soluţiile regizorale asociază cotidianul cu latura culinară (covrigul pe post de volan, varza pensionarului/ Constantin Cicort, multiplicată ulterior prin verze colorate pe post de mingi). Toate acestea înseamnă că regizorul încearcă o radiografiere a vieţii prin intermediul artei teatrale, plecând de la viscere, aducând în prim-plan ceea ce omul are mai primitiv. Latura brută, instinctivă a oamenilor constituie filonul peste care se suprapune pânza estetică.

În viziunea regizorală a lui Radu Afrim (la fel ca în Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori sau Punctul orb), viaţa şi moartea nu reprezintă fenomene opuse, deoarece lumea celor morţi şi a celor vii se regăsesc pe aceeaşi scenă. La 12 canapele foarte colorate ce constituie decorul (apartamentele în care oamenii îşi trăiesc viaţa ca într-o cutie) se adaugă a 13-a, neagră, locul celor ce-au murit. Morţii se întâlnesc între ei, vorbesc, regretă viaţa ori veghează asupra celor vii. Apartamentele nu se suprapun pe verticală, ci sunt desfăşurate pe orizontală de-a lungul scenei, canapelele fiind grupate de cele mai multe ori geometric. Lămpi cu picior, piciorul având culoarea canapelei ce-i corespunde, demarchează spaţiile fizice. Conform aceluiaşi concept regizoral, există o legătură strânsă între om şi locul în care trăieşte, de aceea accesoriilor de vestimentaţie li se asortează canapelele. De asemenea, oamenii care trăiesc împreună ajung să semene, de aceea cuplurile ori cei legaţi într-un fel sau altul se armonizează prin culoarea accesoriilor şi a canapelelor ce le corespund. Spaţiile fizice şi cele umane se întrepătrund, iar psihologia oamenilor poate fi descrisă în termeni fizici: alienarea e claustrare, absenţa spiritualităţii e îngustime, agresivitatea e zgomot. Pentru fiecare solo sau moment de cuplu, ceilalţi (vecinii) constituie un martor tăcut, izolat în propriul spaţiu.

Uneori protagoniştii se trezesc că gândesc cu voce tare, mai exact cenzura gândirii nu mai precede actul comunicării. Intelectualul o face pe inventatorul, susţinând necesitatea unui sistem automat care să închidă gurile oamenilor ori de câte ori spun prostii. E un prilej pentru regizor să enumere toate chestiunile care i se par agasante în societatea contemporană. Crezul învăţătorului (Eugen Titu) este: ”Mai bine cenzură decât libertatea prostiei”. Dincolo de această teorie ori de curajul de a spune ceea ce gândeşti în orice situaţie, a gândi cu voce tare presupune că în spatele actelor umane nu mai rezidă o gândire, iar gândirea este o simplă manifestare a instinctelor, la fel ca toate celelalte comportamente. Mai mult, a gândi cu voce tare poate însemna ridicarea cenzurii subconştientului. Conţinutul refulat (gânduri, dorinţe, temeri) iese din umbră în lumina conştiinţei, iar individul nu-şi reprimă nicio idee şi niciun afect, adică nu se mai controlează. O asemenea smintire a minţii e pusă-n scenă de fragilii din Dacă am gândi cu voce tare.

În ciuda a tot ceea ce ne-am putea imagina că ar putea fi o consecinţă dezastruoasă a gândirii cu voce tare (atunci când spunem adevărul verde în faţă), finalul spectacolului este frumos. Locuitorii pitoreşti ai lumii cenuşii nu mai au nevoie de cenzură pentru că ceea ce ei gândesc cu voce tare le schimbă viaţa: acordă noi şanse relaţiilor lor, îşi fac promisiuni, îşi cer scuze dacă au greşit, iartă dacă li s-a greşit, sunt toleranţi şi inspiră o stare generală de ecuanimitate.

(Dacă am gândi cu voce tare de Adnan Lugonic, traducerea: Octavia Nedelcu, regia: Radu Afrim, distribuţia: Cătălin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romaniţa Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihai, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoş Măceşanu, Costinela Ungureanu, Lili Sârbu, Cătălin Stratonie, scenografia: Vanda Maria Sturdza, costume: Lia Dogaru, coregrafia: Flavia Giurgiu, muzică: Alex Bălă, Teatrul Naţional ”Marin Sorescu” Craiova, premiera: 6 mai 2017, prezentat în FNT 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)