De ce este România altfel?

Istoricul Lucian Boia a scris o carte cu titlul „De ce este România altfel?”; sociologul şi antropologul Vintilă Mihăilescu a coordonat o lucrare având ca titlu „De ce este România astfel?”. Încercând să răspund la această întrebare, m-am întors în trecutul recent, iar gândul s-a oprit la momentul fondator al democraţiei româneşti postcomuniste.

Pornind de la premisa că tot ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă într-o societate poate fi pus pe seama elitelor politice (dar nu exclusiv!), am remarcat modul diferit în care au reacţionat elitele comuniste din Europa Centrală şi de Est în faţa valului de schimbări politice, sociale şi economice declanşat de „dezgheţul ideologic” (glasnost-ul şi perestroika) iniţiate de secretarul PCUS şi preşedintele URSS Mihail Gorbaciov, după anul 1985.

În Polonia şi Ungaria, schimbarea politică, precedată de o oarecare liberalizare economică şi socială, s-a desfăşurat pe baza unor negocieri purtate la „masa rotundă” între, pe de o parte, coriferii regimului comunist şi, pe de altă parte, reprezentanţii contra-elitei politice ce reunea disidenţi cunoscuţi, lideri ai societăţii civile, tehnocraţi cu idei reformiste. În Germania de Est şi Cehoslovacia, înlăturarea regimurilor comuniste a urmat după ample manifestaţii populare care au culminat cu dărâmarea Zidului Berlinului la 4 noiembrie 1989, respectiv demisia puterii comuniste de la Praga consemnată pe 14 noiembrie 1989. În Bulgaria, preşedintele comunist Todor Jivkov, un apropiat al Moscovei, a fost înlăturat de asemenea în mod paşnic, în noiembrie 1989. Ce au în comun toate aceste schimbări de regim politic produse în ţările Europei Centrale şi de Est, în anul 1989? Toate aceste ţări au trecut de la comunism la postcomunism prin aşa numita „revoluţie de catifea”, fără violenţe majore, fără morţi în confruntări de stradă.

În tot acest proces de schimbare şi tranziţie de la comunism la capitalism, România a făcut notă discordată în rândul ţărilor ex-comuniste, fiind singura ţară în care regimul comunist a fost înlăturat printr-o revoluţie violentă, cu lupte de stradă, pe alocuri sângeroase, cu morţi şi răniţi. Revoluţia din România 1989, declanşată la Timişoara pe 16 decembrie ca răspuns la încercarea puterii comuniste de a-l evacua pe pastorul László Tőkés, a culminat cu executarea cuplului dictatorial Ceauşescu chiar în ziua de Crăciun. Astfel, România devenea altfel în comparaţie cu Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria. Conflictul deschis şi violent va marca inexorabil tranziţia postcomunistă în România după 1989.

Natura regimului comunist anterior anului 1989, comportamentul elitelor comuniste în momentul disoluţiei regimului comunist, precum şi relaţia acestor elite politice cu contra-elitele sunt elemente definitorii pentru parcursul democratic al ţărilor ex-comuniste. În România şi Bulgaria, alegerile de după 1989 au fost câştigate de reprezentanţii eşaloanelor doi şi trei în ierarhia partidelor comuniste, în timp ce în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia puterea a fost preluată şi exercitată de forţe politice grupate în jurul unor disidenţi precum Lech Walęsa şi Václav Havel. În toate aceste ţări s-a produs aşa numita circulaţie a elitelor politice, o înlocuire a membrilor elitei comuniste cu reprezentanţii contra-elitelor care s-au conturat încât de prin anii ’80. Ulterior, după un ciclu electoral, a avut loc o „restauraţie de catifea”, când populaţia afectată de ritmul şi consecinţele schimbărilor socioeconomice asupra nivelului de trai a sancţionat puterea instalată după 1990 şi a optat pentru partide social-democrate, care reuneau politicieni, tehnocraţi şi foşti manageri din perioada comunistă.

În România după 1989 nu a avut loc o circulaţie a elitelor, ci o reproducere a elementelor din eşaloanele inferioare ale defunctului partid comunist în elite postcomuniste care reuneau reprezentanţi ai tuturor partidelor politice, inclusiv din partidele istorice reînfiinţate. Cadre de nădejde ale PCR şi ale Securităţii s-au regăsit în leadership-ul tuturor patidelor politice de după 1990, indiferent de ideologia şi programele pe care le-au îmbrăţişat. Aceştia sunt beneficiarii prăbuşirii comunismului şi ai colapsului economic care a urmat.

Deşi s-au format profesional şi politic în acelaşi mediu sociopolitic, politicienii de după 1989 au avut atitudini diferite faţă de tranziţie. Unii au optat pentru o reformare lentă a economiei naţionale, clamând protecţie socială pentru oamenii afectaţi de restructurarea economică, în timp ce alţii au fost susţinători ai „terapiei de şoc” sau ai unui proces ceva mai accelerat de transformare a economiei şi a societăţii. Conflictul politic din decembrie 1989 s-a perpetuat şi manifestat sub forma unor dispute între anticomunişti vs. neocomunişti, între reformatorii vs. susţinătorii vechiului regim, între cei care se considerau proeuropeni vs. alţii consideraţi naţionalişti, iar mai recent între progresiştii globalişti vs. adepţii suveranismului de factură naţională.

Aderarea la NATO, UE şi la spaţiul Schengen constituie singurele proiecte politice care au întrunit consensul elitelor politice postcomuniste şi care au reuşit să coaguleze societatea românească. În rest, conflictul rămâne nota dominantă a politicii autohtone. Chiar şi în perioada crizei sanitare generată de COVID-19, abordarea a fost mai degrabă conflictuală. Societatea românească rămâne divizată politic, conflictualizată şi polarizată economic, marginalizând cetăţenii care nu dispun de capital (economic, cultural, relaţional) pentru a face faţă problemelor curente. După pandemia de COVID-19, lumea nu va mai fi cum a fost. Râmâne de văzut dacă România va fi altfel.  

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi