Despre viaţă

De aproximativ o lună şi jumătate, după lungi tergiversări încărcate de snobism, morgă universitară şi comoditate, am cedat (recunosc public: la presiunea vechiului meu prieten şi fost coleg de bancă, Bogdan Călinescu, astăzi un distins intelectual parizian!) şi mi-am deschis cont pe Facebook. Faptul se cam ştie însă, nu (mai) e o noutate, judecând măcar după cei (aproape) şase sute de prieteni pe care i-am dobândit deja după doar cinci săptămâni de „activitate” în reţea. Detaliul mai puţin cunoscut se leagă de şirul neîntrerupt de revelaţii (nu toate, desigur, în chip necesar, pozitive!) prilejuite de acest mod revoluţionar de „socializare”. Nu-mi dau seama dacă, în timp, mă voi dovedi în stare să le contabilizez, fie şi la un nivel general, dar, cu siguranţă, voi scrie despre unele dintre ele, întrucât mi se par interesante. O astfel de „epifanie” (joyceiană?) a venit, cu precădere, din regăsirea unor amici cu care, separat de geografie, istorie, lume, soartă etc., nu am mai comunicat de decenii întregi. Unii dintre aceştia sunt aparţinători ai altor civilizaţii. Bunăoară, deunăzi l-am „reîntâlnit” în maniera respectivă pe americanul Dan R. Morris, un tânăr plin de energie şi idei (note bene, acum douăzeci şi trei de ani!), cu care m-am împrietenit în 1994 şi pe care, după plecarea mea din Statele Unite (înapoi acasă), nu l-am mai văzut niciodată (am mai schimbat, formal şi depersonalizat, felicitări de Crăciun!). Nu faptul că el este, în prezent, om în toată firea (cu cinci copii!), extrem de activ ca antreprenor şi economist pe Coasta de Vest a Lumii Noi, m-a impresionat fundamental, ci o întrebare (aparent, de complezenţă, în realitate, foarte grea prin subtilitatea sa periculoasă) pe care Dan mi-a adresat-o în finalul mesajului lui entuziast: „How has life been treating you, man?”

Realizez că primul impuls al oricui ar fi să traducă interogaţia de mai sus ca pe o curiozitate neutră şi, totodată, firească în contextul dat: „Şi tu, bătrâne, cum ai mai dus-o în tot timpul ăsta?” Totuşi, cunoscând, sper, destul de bine seriozitatea cu care americanii îşi aleg cuvintele în interiorul unei comunicări (oricât de formale), tentaţia mea a fost să traduc propoziţia ceva mai literal şi să-i ataşez de aceea o mult mai mare greutate semantică. Adică: „Pe tine cum te-a tratat viaţa, omule?” Să admitem că, reformulată aşa, întrebarea devine deodată cumplit de dificilă, aruncându-ne subit în ambiguitatea ucigaşei ghicitori a Sfinxului sofoclian. Cine s-ar încumeta să răspundă aici superficial (pesimist ori optimist – nu contează!)? Care sceptic s-ar grăbi să strige – „Existenţa mea a fost un lanţ neîntrerupt de necazuri, de unde mă mir că am ieşit, ultimativ, la liman!” – fără a-şi duce apoi singur mâna la gură, amintindu-şi, compensator, multitudinea de lucruri frumoase trăite cu intensitate? Sau care fi-va hedonistul încrezător, capabil să spună – „Eu nu am avut nici o clipă de nefericire pe parcursul traiectoriei mele biografice, bucurându-mă imens de fiece clipă dăruită!” – fără să-şi trădeze umbra de pe faţă, ivită la gândul problemelor nenumărate, consubstanţiale oricărui destin, oricât de luminos. Prin urmare, chiar aşa, cum ne-a tratat, cum ne tratează viaţa pe fiecare dintre noi? La o analiză mai atentă a responsabilităţii formulării unui asemenea răspuns, cred că tendinţa celor mai mulţi ar fi să refuze, pur şi simplu, să şi-l asume, invocând, protector, inevitabilul „gri” (melanjul de alb şi negru!) al actului existenţial, relativismul vieţuirii, al biografiei ca atare – toate chestiuni incerte, dependente de perspectiva abordată şi carevasăzică de poziţionarea noastră.

Ei, abia acum, în adâncul acestei „ezitări” inexorabile, începem să avem, cu adevărat, un răspuns. Dacă „viaţa” la care ne referim este atât de complexă, respingând, prin esenţa sa versatilă, rigiditatea unei „clasificări”, a unei „evaluări” aşadar, totul fiind, până la urmă, o problemă de „poziţionare”, va trebui să mişcăm, semnificativ, unghiul analizei dinspre existenţă către individ, de la ceea ce e trăit la cel care trăieşte. Iar „cel care trăieşte” deţine, mai curând decât ipostazele clasice de „pesimism” şi „optimism”, alte două posturi ireconciliabile, prin intermediul cărora se raportează la enigma vieţii: încrâncenarea sau, dimpotrivă, bunăvoinţa. Reduşi la elementar, oamenii se împart, invariabil, în două categorii: „încrâncenaţii” şi „binevoitorii”. Răspunsul lor la întrebarea „cum au fost trataţi de viaţă?” va constitui, în concluzie, o divagaţie pe unul dintre aceste două moduri de a-şi trăi propria identitate. La fel i-am replicat şi eu lui Dan, trăindu-mi deci sinele imuabil. Nu-mi cereţi însă să o fac şi în rubrica mea săptămânală din Ziarul de Iaşi! Păi, la ce-ar mai folosi atunci Facebook-ul?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi