După treizeci de ani

Tinerilor de azi nu le spune mai nimic iluminarea tinerilor de atunci ajunşi astăzi maturi, chiar bătrâni dezamăgiţi, mulţi cinici, ca nişte computere date în sleep – tot bolborosesc acolo, adună şi selectează informaţiile, dar acestea nu folosesc nimănui. Căci Revoluţia (nici n-am mai îndrăznit să scriu în titlu: Revoluţia…) a devenit odată cu trecerea anilor o scroafă bătrână care îşi mănâncă puii.

Îngerilor mândri de pe străzile Capitalei de atunci, când până şi pisicile ţineau cozile mai sus, le-au căzut penele. În imaginile vechi totul pare o fugăreală fără de rost, de neînţeles. Cum să nu fie după torentele de lacrimi la vederea „Soarelui nostru” Ion Iliescu, după anii lungi de comunism redivivus şi apoi după capitalismul peltic de azi!? Astfel că totul a devenit un text sfânt dintr-o religie pierdută, rostit într-o biserică goală, un text pe care-l iau anual în gheare politicienii veroşi, în şorici groşi, şi-l scutură ca mâţa un şoarece mort. Mai încearcă unii intelectuali să reînvie entuziasmul de atunci, „Opreşte-te clipă, eşti atât de frumoasă”, dar Faust cel de azi e cinic, turmentat, în cel mai bun caz indiferent, iar înflăcărarea de ieri luminează azi ca un biet opaiţ gata să se stingă.

Ooo, Revoluţia! Acest happening la scară naţională sau, mă rog, la scară bucureşteană. Torentele de lacrimi ale mamelor, iubitelor, bunicilor şi bunicelor. Creativitatea populară specifică românilor („Hai, încetişor” se spunea cu blândeţe în acele zile la Iaşi în autobuzele supraaglomerate, „că încăpem toţi”). Tropăitul mândru al soldaţilor prin Copou. Patrulele militare şi noi, cetăţenii mândri, supunându-ne controalelor cu lacrimi în ochi: Uite că se poate!

Iar Revoluţia a devenit, pentru mine cel puţin (iertaţi-mă!), o ficţiune, iar orice ficţiune place, pentru că este mai neverosimilă, deci mai frumoasă. Iar tinerii de atunci, ajunşi bătrâni, cum spuneam, nu mai înţeleg nimic. Capere quid capiat, spune Matei la 19 cu 12, adică Cine poate înţelege, să înţeleagă.

Cred că o reală înţelegere a Revoluţiei stă în tineri. Hegel spune undeva că dreptul la existenţă istorică îl are numai acel popor care este în stare să întinerească. Iar noi am întinerit în Decembrie '89, cu toate prostiile inerente tinereţii. Toţi am făcut ceva, ceea ce s-a numit apoi pompos Revoluţie. Daaa, cu toţii. Cu salariaţii umiliţi de vreun şefuleţ oarecare, cu divorţatele nefericite, cu liceenii corigenţi sau „ameninţaţi”, cu fiii din Occident ai muncitorilor de odinioară, cu „oamenii muncii” rupând pancardele după demonstraţie, cu perechile de îndrăgostiţi trecând uitându-se ochi în ochi prin mizeria din Târgu Cucului, iar la nivelul genunchilor lor cu cerşetorii cu o cutie goală de conserve în faţă pentru câţiva bănuţi, pe care îi vor bea apoi la cârciuma răpănoasă din spate, cu universitarii umblând cu limba scoasă după „grade” cu preţul renunţării la propria conştiinţă, cu ţăranii în cojoace din piaţă, preocupaţi să-şi vândă cartoafele, cu basarabencele cu casâncă gri strigându-şi marfa de doi bani (sau nu, moldovenii de peste Prut au fost parcă după '89), cu Ta twam asi, cum spune Eminescu după Upanişade, adică „Acesta eşti tu”.

E drept, am cacarisit-o pe urmă. Candidatul care trebuia să le redea oamenilor demnitatea şi mândria, să le aprindă inimile, era un comunist nenorocit – Ion Iliescu. Mi-e şi milă, o milă amestecată cu furie – el nu putea să se ridice mai sus de propria-i umbră! Oricare din tinerii aceia de pe stradă putea fi un preşedinte mai bun. În orice caz, mai credibil. Dar cum a fost, cum n-a fost, uite că am ajuns aici. Şi, indiferentă la comentariile mele ţapene sau ale răuvoitorilor, istoria merge înainte. Excelsior! Iar răul, care tropăia pe vremea aceea, a fost înlocuit de bine, în fine, de un binişor, nu chiar bine, care păşea, păşeşte şi azi, cu paşi abia auziţi, pas cu pas.

Dar să vorbim de tineri. Tinerii… of, tinerii, adolescenţii, copiii! Câtă seriozitate la acei tineri! Şi o spun cu toată convingerea: Dacă vom uita copiii cu picioarele goale îngenuncheaţi la Timişoara, ne vom uita pe noi înşine ca oameni. Dacă vom uita tinerii şi maturii cu suflet tânăr împuşcaţi la revoluţie – la fel. Dacă ne vom uita inimile înfierbântate de atunci, va fi vai şi amar de noi! Chiar vom muri! Definitiv şi irevocabil. Poporul trebuie să ştie să întinerească şi să renască, iar atunci am întinerit cu toţii şi ne-am câştigat dreptul la existenţă. Chiar huliganii şi paraşutele, chiar şi cerşetorii aceia mai bine dispuşi după o duşcă. Ca şi Eminescu, care era tânăr când scria operele lui nemuritoare. Ca şi Bărnuţiu sau Avram Iancu care făceau revoluţia la vârsta tinereţii. Erau atât de tineri!

Daaa, cine poate înţelege, să înţeleagă!

Sigur! ne depărtăm în timp de acel Decembrie. Aparent! Numai aparent! Sigur, Dinescu vrea să-şi vândă celebrul pulover cu care a făcut Revoluţia. Dar realitatea acelor ani e musai să sălăşluiască în tinerii şi mai puţin tinerii de azi, chiar şi fără puloverele lui Dinescu sau Petre Roman. Şi ne putem întreba: Oare ce stă în sufletul nostru de ceva ani şi încă nu devine faptă? Ce ne lipseşte? Cum să schimbăm această clasă politică şubredă, aceste mutre de angajaţi la abator? Cum să redevenim cei trei, trei sute de mii, milioanele de muşchetari de atunci? Cum să ne reîntâlnim peste ani ca cei trei muşchetari în Vicontele de Bragelonne. Desigur, cu alte mijloace, nu cu sânge şi jertfe. Cu inima caldă şi cu mintea dezgheţată! Şi să strigăm din nou, cu inimile înfierbântate, cu sângele arzând şi cu simţurile năpustite în afară. Şi fericiţi: Oleee, ole-ole-oleee! Ceauşescuuu nu mai eee!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist