Espresso

* Fetele erau fluierate de flăcăi la poartă. Şi cine ştie ce-şi spuneau în serile de mai, că se îndrăgosteau, proastele, acolo, la poartă, unde mai era de obicei şi un liliac înflorit şi unde bâzâiau cărăbuşii de mai. Şi uite aşa (pesemne substanţa din cornul cărăbuşilor sau mai ştiu eu ce!), se îndrăgosteau şi se măritau. Treceau anii, înfloreau iarăşi îmbătătorii lilieci, ticăloşii de cărăbuşi porneau iarăşi să bâzâie cu elitrele lor erogene, dracii de flăcăi fluierau şi fluierau de-ţi spărgeau timpanele, iar ele, alte şi alte fete, generaţii după generaţii, se îndrăgosteau mereu la poartă. Poate că nu degeaba Bătrânul din Hobiţa, în înţelepciunea lui veche-veche, a înălţat Poarta Sărutului pentru toate fetele şi pentru toţi băieţii din toate timpurile.

* La Piatra Neamţ a fost numit director al Spitalului Judeţean un patron de pompe funebre.

Dom’le, ţinând seama de situaţia spitalelor româneşti, aici e deja conflict de interese!

Cineva îmi spunea că a cunoscut o duduie care-şi înfiinţase o firmă, se numea „Hip-Hop Pompe Funebre”. Poate se gândea la scularea din morţi.

* Nu scap ocazia să mă laud: Io am tradus Şi bogaţii plâng, o carte de o mie de pagini. Serios! Era o editură din Iaşi, i-am uitat numele. Patron era unul G., un tip cam zurliu. Eu am tratat cu o doamnă avocat, „tovarăşa lui de viaţă”. 

După aia a rulat la noi filmul cu Veronica Castro. La vremea aceea se putea căra „marfă” în voie în timpul serialului, fiindcă poliţiştii se uitau şi ei la film. Au invitat-o după aceea în Rusia, la cererea publicului, pe Veronica C. Trecuseră anii. Frumoasa Veronica era acum o babă.
Ooo, telenovelele din anii 90! Şi doamnele şi domnişoarele crescute cu seminţe la televizor şi cu plâns în batistă! Că nu existau şerveţele de unică folosinţă pe atunci.

…Cu acele fete bune şi frumoase, pâinea lui Dumnezeu nu altceva! sau, aşa cum spune ţăranul nostru despre vaca din dotare: bună, ţâţoasă şi sara devreme acasă. Şi aceste fete bune şi frumuşele, dar decente până la Dumnezeu, analfabete, sărăcuţele, dar pline de calităţi moraliceşti, vin dintr-un sat amărât la o hacienda mare şi se îndrăgostesc de un băiat bun, cu mustaţă de mascul antebelic şi costum alb, impecabil (s-ar putea să fi fost galben sau bej costumul, dar pe atunci amărăştenii majoritari vedeam imagini în două culori – alb şi negru; culorile le dădea Ceaşcă numai pentru premianţi), fiul proprietarului. Sau băiatul Leoncio se îndrăgosteşte de fata săracă, cine mai ştie! că le cam încurc. În orice caz, băiatul are un tată zbir şi bogat, care o tiranizează pe fată. Sau Leoncio (Juan Emanuel, Alejandro etc.) este tipul de bărbat tiran, iar fata săracă şi bună  îndură şi îndură: Ooo, mi amooor! Yo soy embarazada! Non tengo dinero! Iar spectatoarele varsă lacrimi alături de ea, storc batistele, de emoţie grăbesc numărul seminţelor mâncate pe minut şi blestemă pe porcii ăştia de bărbaţi, care le-au mâncat zilele şi viitorul feliz, encantado, contento. Plângeau şi sticlele, nene!
Pe urmă fata săracă ajunge femeie de afaceri în Mexico City, cu coafură de cucoană, cum se purta în anii 90, cu telefon cu antenă şi rochii cu sclipici. E bogată acum, dar în inima ei tot oftează după Leoncio (Julio Padron, Juan Gabriel etc.): Ooo, mi amoooor!

* Ies la şapte pe stradă. Nu ştiu de ce – nu mai am stare. Am ales un magazin mai depărtat, ca să am timp de plimbare. Dacă te plimbi la ţară, fără scop, lumea te socoate cam ţicnit. Am pâine, dar mi-am mai luat una, ca să mă prefac că am un motiv.

Oameni fără mască. În fine! Mi se pare că au feţe pustii, îngheţate, zâmbete strâmbe. Să mă fi dezvăţat de feţe omeneşti?

Apoi o fată cu ochii ca cicoarea. Nu se uita la lume, se uita, cum să spun, în ea, în tinereţea ei biruitoare. Şi lumina zilei se schimbă odată cu lumina ochilor ei.

* Dimineaţă am citit în pat ceva din Mark Twain (Viaţa pe Mississippi), apoi m-am dat jos din pat, mi-am făcut un ness înainte de a se trezi Maria (că i-am promis să nu mai beau ness-uri) şi am ţăcănit câte ceva pe FB. Pe urmă la magazin, mi-am cumpărat de-ale gurii şi 3 (TREI!!!!) „eugenii”. Tot fără ştirea Mariei, că n-am voie nici dulciuri. Pe urmă a venit vecinul Lică şi mi-a adus douăzeci de roşii. Le-am plantat, le-am udat, le-am pus şi haragi pe care i-am ascuţit mai înainte de asta. Pe la 10 intru în casă, îmi mai fac un ness. Pe când beam ness-ul la masa de afară, tot transpirat în urma muncii, iese şi Maria: „Cafea-cafea, dar e bine să mai faci şi ceva mişcare”. Na, frate!

* Şi în final un, zice-se, proverb chinezesc: Masca te protejează de virus cum îţi acoperă tanga fundul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist