Everything you can imagine is real

Missouri Sky este un spectacol delicat, despre cei ce ne ajută să înaintăm ori despre “lumini în bezna deplină”, despre sclipirea ochilor, minţii şi a conştiinţei umane. Subiectul însuşi este unul delicat, mai ales la ora actuală, în era corporatistă şi consumistă – despre cărţi, idealuri, întâlniri esenţiale, schimburi reciproce la nivel spiritual, despre dragoste de frumos şi curajul de face ceea ce îţi place, despre oameni, profesori sau elevi, un spectacol despre oameni şi viaţă, despre distanţe şi apropieri, o lecţie de umanitate şi o meditaţie despre ce ar mai putea fi viaţa noastră atunci când trebuie să facem bine orice, nu doar ceea ce ne place.

Missouri Sky expune într-un fel de introducere două monologuri cu protagoniştii (meditatoarea şi elevul ei) prin care se realizează prezentarea personajelor, trăind fiecare în bula sa (un spot concretizează această idee). Universul profesoarei, situat între aşteptarea partenerului aflat la distanţă, grijile cu privire la fiul pe care îl creşte singură, şedinţele la psiholog şi şcoala cu insatisfacţiile inerente (elevi indolenţi, insolenţi, dezinteresaţi) şi universul elevului olimpic pe care îl pregăteşte, situat la limita dintre maturitate şi imaturitate, criză adolescentină şi profunzime spirituală se întâlnesc în apartamentul profesoarei în ipostaza de meditatoare.

Lecturile, cărţile, schimbul de cărţi şi idei îi apropie pe cei doi la nivel uman, ajutându-se reciproc să depăşească momente delicate din viaţa lor (ea fiind uşor deprimată şi singură, dezamăgită de condiţia profesorului în zilele noastre, el de asemenea debusolat de faptul că nu şi-a ales calea potrivită în viaţă atunci când a preţuit cuvintele şi cărţile, în defavoarea chestiunilor practice care ar avea mai multă căutare în alegerea unei cariere astăzi). Spectacolul e simplu, frumos, cu atingeri foarte fine, tonuri ale vocilor în acord cu momentele delicate, muzică adecvată, reuşind să exprime sensurile căutate.

Nici un alt decor nu m-a dus vreodată cu gândul mai mult la celebra zicere a lui Pablo Picasso: “Everything you can imagine is real” (“Tot ceea ce îţi poţi imagina este real”). Scenografa imaginează un perete de fundal cubist din care iese la lumină realul existenţei. Dintr-o bibliotecă abstractă, unde titlurile cărţilor fundamentale se pot totuşi citi, se deschid frigiderul, masa de lucru, holul dinspre uşa de la intrare, plasma, telefonul etc. Probabil că la bază stau şi unele influenţe ale evoluţiei amenajării spaţiului interior (par rabatabil etc.), însă cred că vorba de e inspiraţie în spatele conceperii decorului.

Printr-o simplă pocnire din degete, un altfel de Rumburak, profesoara dezvăluie universul casnic (real) ascuns în universul-carte (magic). Acest univers magic şi emoţional suplineşte stările ei de spirit (marea cu valurile – dorinţa de a-şi revedea soţul, desenul naiv cu mama şi copilul de o parte, iar de cealaltă parte cu tatăl, apoi bolul în care profesoara va lăsa să plutească o bărcuţă de hârtie – simbolul speranţei şi al acceptării viitorului, al faptului că va merge mai departe).

Întâlnirea dintre elev şi profesoară ar putea deveni o idilă (sărutul furat într-un moment de neatenţie), însă lucrurile sunt aşezate pe un făgaş normal, aşa cum le dictează lumina conştiinţei. Cei doi nu reprezintă unul pentru celălalt prilejuri, ocazii de pasiune şi abandon, ci întâmplări care îi scot din rutina zilnică, din cotidianul grijilor şi îi livrează ordinii înţelegerii lucrurilor în profunzime. Dar, mai ales, îi redau miraculosului care ar putea exista în fiecare om. Dacă acceptăm că oamenii se pot schimba, că pot deveni creatori de sine şi de celălalt, sculptori în sine şi în ceilalţi: “Când orice muritor va dobândi conştiinţa de sine a unui artist, faţa lumii se va schimba” (Tudor Vianu). În acest mod, însăşi lumea ar deveni mai bună.

Deşi aflaţi la vârste diferite, cel matur (profesoara) formându-şi deja concepţii pragmatice despre cum trebuie să facem bine orice, chiar şi ceea ce nu ne place, iar celălalt (elevul) rămânând un idealist, ambii au avut şi încă mai au acelaşi vis cu privire la carte. Cum ar fi, se întreabă cei doi iubitori ai cărţii, să ai o meserie prin care, dacă nu să scrii cărţi, măcar să le citeşti? Ce fel de meserie ar putea fi aceea? Când un ciclul se încheie, un altul reîncepe. Oamenii ştiau cândva foarte bine acest lucru, după care au început să uite.

Viaţa nu e doar vis, idee, imaginaţie, ci şi deziluzie, activitate brută, absenţa oricărei fascinaţii. Însă, după ce ciclul dezamăgirilor, pierderii mirajului, dezvrăjirii, barbariei se încheie, imaginaţia îşi va spune din nou cuvântul printr-o reînvrăjire a lumii omului. Cine rămâne în beznă ar putea fi ajutat să iasă la lumină. Însă nu există lumină pentru omul care nu crede în simplitatea, în frumuseţea şi în miracolul vieţii. Al cuvântului, al cărţii, al prieteniei. Iar ieşirile din întuneric nu sunt obligatorii. Un miracol sunt întâlnirile prin care acestea se produc, dar mai simplu e să treacă neobservate.

În acest sens, spectacolul mai vorbeşte despre a învăţa de la cel din faţa ta, chiar dacă postura oficială impune un raport inversat. Mereu am considerat că e la fel de important, dacă nu chiar mai important să înveţi de la elev/student, să te îmbogăţeşti, să evoluezi. E la fel de important, dacă nu mai important să înveţi de la cititor. Presupunând că eşti un fel de autor… Într-o măsură sau alta, cu toţii suntem autorii sufletelor celor de lângă noi şi poate ar trebui să ţinem mai mult cont de asta. Un gest, o privire, dar mai ales un cuvânt ar putea face diferenţa dintre a contribui la cultivarea bunelor emoţii în celălalt şi a-l arunca în iadul emoţiilor negative.

Presupunând că putem fi creatori de sine şi de celălalt (om). Acceptând că nu suntem nici dumnezei şi nici fiare. De aceea, poate că nu m-aş hazarda prea mult scriind că vom avea mereu doar lumea pe care vom avea curajul să o creăm. Şi astfel doar lumea după cum vom reuşi sau nu să o schimbăm, schimbându-ne. De fiecare dată, doar lumea pe care ne-o vom imagina (ca fiind reală). Lumea pe care o merităm.

(Missouri Sky de Victor Morozov, regia: Silvia Roman, distribuţia: Andreea Hristu, Dan Pughineanu, scenografia: Ruxandra Manolovici, muzica: Bogdan Balea, Teatrul Excelsior, premiera: 21 martie 2018, spectacol accesibilizat pentru persoanele cu deficienţe de vedere)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)