Experiența Mahler

Intrarea în universul spiritual numit Mahler s-a făcut gradat. Marți 29 august, în sala Ateneului Român, Orchestra WDR din Köln dirijată de Cristian Măcelaru a interpretat împreună cu baritonul Matthias Goerne o serie de cântece din ciclul „Cornul minunat al băiatului”. Prima cale de pătrundere în muzica aceasta rămâne accesibilitatea proprie stilului romantic de care Mahler a fost profund atașat prin sensibilitatea acută, climatul interior frământat, înalțimile spirituale, inventivitatea melodică multiplă ca trăsături expresive, contradicțiile și dinamismul ritmic, derularea epică-descriptivă a ideilor, bogăția spectaculoasă a orchestrației, plasticitatea opulentă a imaginilor sonore. Sunt caracteristici generale, pentru că tipul de creații adunate sub titlul „Cornul minunat al băiatului”, destinate initial doar vocii și pianului, privilegiază lirismul, introspecția, caracterul intim al expunerii. Imaginându-și dezvoltarea comentariului vocii prin îmbogățirea spectrului sonor, Mahler și-a orchestrat o parte din cântece. Dorind să ofere publicului o serie întreagă, împlinită ca amplitudine sonor-expresivă, Cristian Măcelaru a optat pentru combinarea cântecelor orchestrate de autor și de muzicianul german Detlev Glanert. S-a argumentat și în acest caz importanța, valoarea creator-muzicală a orchestratorului, cel care, prin bogata cultură muzicală și stăpânirea tehnicii de comentare orchestrală a ideilor-temă poate spori valoarea unei lucrări – proprii sau aparținând oricui din istoria muzicii. (Profit de prilej pentru a da de gândit celor care, lipsiți de pregătire profesională, folosesc într-o veselie cuvântul „orchestrație” referindu-se la piese pentru trei-patru-cinci instrumente din genurile pop-rock.)

Nu obiectez repetarea acestui ciclu de către baritonul Matthias Goerne (versiunea anterioară datează din anul 2017, tot în Festivalul „Enescu”), în primul rând pentru că opus-ul mahlerian a revenit pe o scenă românească de concert, apoi datorită muzicalității, științei-experienței cu care solistul german și-a condus vocea, dovedind maleabilitatea deplină în redarea volutelor melodice înscrise de Mahler în partitură. Iar „peisajul” orchestral ales de compozitor sau reconstituit minuțios de Detlev Glanert s-a constituit în „avanpremiera” spectacolului grandios ce avea să urmeze în aceeași seară pe scena Sălii Palatului. Următoarea treaptă de accedere spre înălțimile copleșitoare ideatice și muzical-expresive la care a ajuns Gustav Mahler a fost Simfonia a II-a „Învierea”. Așteptarea cu mari speranțe a versiunii pregătită de Zubin Mehta împreună cu Orchestra și Corul Festivalului Maggio Musicale Fiorentino, cu Kristiane Karg (soprană) și Michelle Lossier (altistă) și-a aflat motivarea în prestigiul interpreților.

Pentru autorii geniali climatul interior, împrejurările faptice grevându-le viața se convertesc în combustia vulcanică ce le nutrește actul creator. Cu amintirea luptelor și nedreptăților de care a avut parte, cu durerea în suflet la moartea fiicei, conștient că inima slăbită nu-l va mai susține mult timp, Mahler a zidit uimitor de repede (1908-1909) în monumentul architectonic muzical impunător nu doar suma experienței ca autor de partituri, influențe din muzica populară, din cântecele străzii, din capodoperele simfonismului ce i-au sprijinit evoluția ca profesionist (compozitor și dirijor). În explicarea muzicii sale se discută mai rar despre convertirea evreului ortodox Mahler la creștinism, evocându-se prioritar influențele-interferențele scriiturii, epoca istorică și culturală europeană efervescentă în care a trăit. Dar Simfonia a II-a, denumită limpede de autor, „a Învierii”, este transfigurarea muzical-artistică a schimbării lăuntrice născută din credință. Poate ușor patetic spus, dar adevărat, ultimul opus gândit de Mahler pentru ansamblu orchestral, cor și soliști ar putea fi intitulat Simfonia revelației. Ori Simfonia comuniunii, a unirii, pentru că treapta creștinării a rămas pentru el la aceeași înălțime cu valorice iudaice.

Dacă ai la dispoziție cele două instrumente masive ca potențe sonor-expresive, orchestra mare și corul, dincolo de durata mare a partiturii, este greu de interpretat Simfonia a II-a? Cred că dificultățile nu sunt de ordin tehnic-instrumental și vocal, ci de ordin ideatic-spiritual, ce impun atitudinea reflexivă generală asupra muzicii, asupra acestei capodopere, în special. Repetata cufundare în adâncurile acestui ocean de gânduri și afecte contribuie, bineînțeles, la aflarea înnoitelor sensuri ce pot înnobila fiecare versiune. De aceea au reușit Zubin Mehta, orchestra, corul, solistele pe care le-a supervizat tălmăcirea Simfoniei „Învierea” atât de apropiată adevărului simțit de Gustav Mahler. A fost performanța muzicienilor excepționali de pe scenă, magistral conduși, la cei 87 de ani împliniți, de acest interpret fascinant – Zubin Mehta.

Treapta a treia spre receptarea lui Mahler a fost luminată publicului în următoarea seară, miercuri 30 august, de alți interpreți-etalon: dirijorul Sir Simon Rattle și Orchestra simfonică din Londra. Acum a fost „citit” untestament muzical impresionant: Simfonia a IX-a. Altă obsesie negativă: numărul 9 ca limită de netrecut pentru majoritatea compozitorilor reținuți de istoria muzicii care au scris simfonii. Obsesie învinsă prin ridicarea și finisarea ultimului monument de acest tip. Puternic stabilă se dovedește încă odată impresia de spectacol aproape vizual, atât de potrivită filmului artistic, până  și thriller-ului, prin opulența ideilor, a comentariului orchestral bogat în voci, prin contraste epice (sarcasm, deriziune, ingenuitate, elan), contraste timbrale, nuanțe sonore, tumult ritmic. Totul având ca rezultat un dinamism acaparant.

Construcția uriașă ca dezvoltare muzicală complexă, diversitate timbrală, dimensiune temporală este greu de redat menținându-se fluența, climatul poetic sau exploziv, unitatea în diversitate a substanței muzical-sonore, climatul ardent. Aici poate fi găsită una dintre calitățile excepționale ale lui Simon Rattle: stăpânirea cu mână sigură, măiastră, a elementelor numeroase, diverse, ce alcătuiesc lucrările dificile, grandioase, pe care le interpretează.

Spre a nu rupe tensiunea dublu-expresivă a muzicii, încărcătura emoțională interioară și explozia întregului aparat orchestral, Simon Rattle a legat părțile a III-a și a IV-a menținând combustia spectaculară. Scriu încântat cuvântul „echilibru” spre a sublinia raportul amiabil dintre secvențele ultra-dinamice și cele liric-poetice, mereu cu o fermecătoare naturalețe. Nu am simțit granițele patetismului din această muzică ce amintește destinul tragic exprimat de Ceaikovski în simfonia sa la fel de celebră, „Manfred”. Am rămas cu imaginea stabilă a unei viziuni interpretative complexe, strălucitoare, rafinate, covârșitoare ca efect spectacular. Prezentă, desigur, în discografia lui Simon Rattle și a Orchestrei simfonice din Londra, varianta realizată acum la București și-ar merita din nou locul în memoria magnetică.

Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor