Iaşii, mon amour

Nimeni n-a scris despre frumoasele lui poduri. Uneori îmi imaginez cum arăta Bahluiul fără poduri, pe vremea pecenegilor, cei care i-au dat numele şi care vor fi trecând apa buluc, prin vaduri ştiute sau cu brodina.

Nimeni nu a scris despre culorile apei Bahluiului, după cum o alintă lumina. Îmi place când apa e de un verde-mâl sau blondă-şters când soarele constipat al asfinţitului agonizează stins în ape şi luminează părelnic undele de culoarea unei tingiri de aramă murdară. Îmi place când se reflectă în oglinzile ferestrelor din blocurile de pe Splai, şi când are culoarea tulbure a norilor de ploaie, ca o ciorbă cazanieră de la casa de copii, cu cartofi murdari de pământ şi morcovi albicioşi.

Leneşule, puturosule, sucitule-răsucitule Bahlui, îmi eşti ca o curea şerpuitoare veche şi uzată, dar cu care m-am obişnuit la brâu şi la care nu mai pot renunţa. În definitiv, tu eşti Bahluviumul vieţii mele. Într-o iarnă geroasă, cu multe ape îngheţate, am văzut raţe sălbatice căutând hrană pe lângă Podu Roş, în apa cea fără peşti şi broaşte a Bahluiului. Ce-o fi găsind? Cine ştie, poate le aruncaseră ieşenii resturi de pâine şi altele de mâncare. Dar uite că ele se scufundau după nu ştiu ce, scuturându-şi fericite codiţele.

Dar câte nu-mi plac la Iaşi! Culmele înalte şi masive – decupate nopţile pe cer – ale acoperişului Universităţii, luna delirând în lucarnele vechilor zidiri, frunzişurile prefirate de o lumină venită de undeva de jos, mâna retorică a Kogălniceanului atinsă de strălucirea lunii, o lumină preaadevărată într-o negrăită linişte. Îmi place că bisericile nu se scufundă, nu se prăbuşesc, nu se înclină turistic ca la Pisa – ele rămân. Îmi place apa Bahluiului, da, mă încântă verdele-mâl sau mieriu, după cum o alintă razele calde. Îmi place cum Cuza Vodă şi corifeii Unirii continuă să dea proclamaţii peste proclamaţii, în pofida găinaţului care-i albeşte an de an. Îmi place chiar şi mirosul de gunoi şi descompunere venit dinspre maşinile murdare ale Salubris-ului, miros care parcă face trecutul mai viu decât monumentele boite ale oraşului; tot de aceea îmi place până la uitare cum iarba perfidă năpădeşte în amurg prin crăpăturile soclului Voievozilor, iar la doi paşi, Fundaţia Regală se stinge în bâzâitul amăgitor al automobilelor. Îmi place cerul solemn al oraşului, lărgindu-se auriu deasupra celor şapte coline (mie îmi „ies” mai multe la numărat – s-o mai fi mărit oraşul!), dar şi cerul tulbure şi umil ca din pânză de sac. Iubesc zidurile Goliei, ca învelite în pânză străveche, şi când greutatea lor se răsfrânge în lipsa de greutate, parcă, a Turnului.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist