Izbăvirea cerului

Mersul e tot mai greu. Picioarele se umplu de plumbul topit al gândurilor la care nu mai poate ajunge lumina. Fiecare pas e o mare victorie a vieţii şi a instinctului pe care îl hrăneşte la rădăcina fiinţei. Ni se întâmplă uneori. Când e doar lucrarea sufletului nostru ne întoarcem spre cei ca noi care pot înţelege şi care pot împiedica prăvălirea pe povârnişul suferinţei. Dar în alte dăţi e o lucrare mult mai vastă. Lumea în jurul nostru pare să îşi piardă minţile. Omenirea suferă din când în când crize convulsive care par să înghită viaţa aşa cum am învăţat să o trăim. Oriunde ne aruncăm privirea, trunchiurile verticale de care ne sprijineam nu demult se prăbuşesc şi ne lasă într-o împleticire îndârjită spre următorul.

Lucrarea omului pare să fie de aşa natură încât fiecare generaţie trebuie să treacă prin foc în mişcarea unei roţi istorice care ne ţine puternici. Periodic, până şi speranţa pare să fi ajuns la ultima picătură şi ne e tot mai greu să ne înmuiem pâinea sufletului în licoarea vitală, ultimul chezaş al supravieţuirii. Şi atunci facem ce am învăţat de când am ridicat palmele de pe pământ şi am început să călcăm faţă pământului cu doar două membre: privim spre cer. Marele dar al zeilor, de unde ne vine izbăvirea de la răsăritul civilizaţiei. Multă vreme doar imaginaţia şi zburarea neostoită a sufletului nostru au putut călători în nesfârşit. Dar, o dată cu creşterea noastră am început să îl străbatem şi cu ochii şi, mai nou, cu urechile. Îl vedem şi îl auzim. Şi este la fel de eliberator.

Nebuloasa Fluture. Foto copyright NASA

În mijlocul celei mai profunde crize în omenirea secolului 20, ne-am uitat prima oară spre cer şi am văzut primii oameni care l-au străbătut şi care au călcat pe un alt pământ. Era aproape, foarte aproape în măsură universului, dar era „în cer”. A fost ca o eliberare, speranţa s-a mutat în văzduh, acolo unde îi e locul şi de unde încet-încet ne-a scos din mizeria facerilor noastre. La fel, omul secolului 21 (încă atât de tânăr, în petrecerea temporală a Pământului), când se află în mijlocul unei crize existenţiale profunde, îşi îndreaptă privirea din nou spre cer. Şi cât de încântător este spectacolul universului. Îţi taie răsuflarea pe care tot el ţi-a făcut-o cadou cu mult, mult timp în urmă. Am aruncat, mai aproape de inima lui, un ochi de siliciu (unul dintre lucrurile pe care am învăţat să îl facem când nu eram ocupaţi să ne suprimăm existenţa) şi îi privim creaţiile fascinante. Dar poate cel mai uluitor este că îi putem asculta muzică. Simfonia universului ne obligă la armonie. Nu mai poate fi nici o urmă de îndoială. Când vă e greu, priviţi spre cer, prin ochii voştri sau prin ochiul nostru şi ascultaţi-i liniştea sau muzica. Oricum, aşa ne vom izbăvi de ce nu e bun în noi. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi