Mătuşa Tincuţa

Voiam să vă vorbesc despre mătuşa Tincuţa, sora tatei. În timp ce soţul şi fraţii ei erau pe front, mătuşa Tincuţa s-a dat în stambă, aşa ziceau oamenii pe ocolite, adică s-a culcat cu tot felul de soldaţi încartiruiţi în sat: cu nemţi, cu ruşi după aceea şi cu români. Ba şi cu un italian care se amorezase rău de ea şi voia s-o ducă în Italia. Dar comandantul lui l-a pus la punct: „Andiamo! Andare fuori!” După cum se vede, mătuşa Tincuţa a fost o adevărată „internaţionalistă”, nu făcea osebire între tipurile de naţii şi arme. Iar gradele militare nici nu le cunoştea. Cum ziceau oamenii atunci (lasă că şi acum), era „rea de muscă”.

Când bădia, adică fratele cel mare, nenea Jorjică (Gheorghe), apoi nenea Mihai şi tata s-au întors din război, au alungat-o de acasă – le făcuse neamul de râs. Mătuşa Tincuţa a stat atunci într-un bordei la o ţigancă, una Irina, femeie deşteaptă, am cunoscut-o şi eu când eram copil. Deşteaptă-deşteaptă, se ocupa cu ghicitul, dar făcea numai rele. Am să vă spun altă dată. Pe urmă, prin 47-48, s-a întors moş Petrache, soţul Tincuţei, acasă. Îl luaseră ruşii prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine de cărbuni la Cercul Polar şi a mâncat „cartoafe cierte” în spuză, aşa povestea. Când bea un pahar-două, spunea comenzi pe ruseşte: Smirnă, vperiod, napravo, nalevo. Moş Petrache a stat singur o vreme, apoi a venit la cumnaţii săi şi i-a rugat: „Hai, măi, băieţi, eu am iertat-o pe Tincuţa! Iertaţi-o şi voi şi lăsaţi-o să vină acasă.” Atunci fraţii au discutat între ei şi au hotărât să o ierte. Moş Petrache a mers la bordeiul Irinei şi a spus că o iartă pe Tincuţa. Dar să meargă la biserică, să-şi ceară iertare în faţa Sfântului Altar şi sub patrafirul popii. şi mătuşa Tincuţa aşa a făcut. Că o fi făcut asta din convingere, că nu, eu nu am de unde şti. Dar aşa erau oamenii înainte vreme – credincioşi şi milostivi. Sau aşa or fi şi azi?

Dar ceva-ceva împotriva ei tot trebuie să fi rămas. Ţin minte că mătuşa Tincuţa potrivea în aşa fel lucrurile ca să vină pe la noi când tata nu era acasă – se temea de el, mai precis de gura lui. Tata îi zicea în zeflemea Brigulina, după numele unei vestite curve a Iaşilor din antebelic (iacă, poţi fi celebră şi fiind curvă, nu numai actriţă sau politician). Mama nu scăpa de gura ei şi îi cosea rochiile. În prima tinereţe mama învăţase croitoria, la măritiş a primit de zestre o maşină de cusut „Singer” (o avem şi acum), dar mamei nu i-a plăcut deloc croitoria. Dar pe mătuşa nu o putea refuza, „că are o gurăăă”, zicea mama. Mătuşa Tincuţa venea la noi la probe, nu se sfia să se dezbrace în faţa noastră, a copiilor.

Tot din cauza gurii ei se certa cu soţul ei, moş Petrache. Mătuşa Tincuţa avea destulă glagorie şi, în ciuda faptului că tata nu o vedea cu ochi buni, venea la el, fratele ei, care avea faimă de împăciuitor: „Măi, Jănică, măi, hai vină tu şi-l împacă pe Petrache. Că numai tu nu eşti stricat la cap dintre noi” îl linguşea ea. „Ce-i? Iar v-aţi certat? Iar vorbeşte gura fără tine?” „Iar, măi.” „Anapăda hanţuşcă mai eşti!”. Şi tata urca în vârful dealului la moş Petrache şi-l împăca. Nu ştiu ce-i zicea, nu ştiu cum îl lua, aş vrea să am înţelepciunea tatei (însă uite că nu o am nici la vârsta mea), dar îl împăca. Iar mătuşa Tincuţa îşi cerea iertare şi se jura că n-a mai face. Dar, bineînţeles, după o vreme iarăşi făcea. Deh, aşa era pe vremea ceea!

Mătuşa Tincuţa venea la biserică mai în fiecare duminică şi la marile sărbători. Venea şi pe la noi, care avem casa lângă biserică. Ne aducea nouă, copiilor, felii de cozonac, colaci şi colivă pe o tablă cu trandafiri roşii. De sufletul lui Cutare, zicea. Bodaprosti, ne învăţase mama să răspundem. Când eram mai mărişor mergeam la ea cu uratul împreună cu prietenul şi vecinul meu Dănuţ. Pe urmă mergeam la Popovicioaia, o mătuşă de-a lui, care locuia tot aşa, pe nişte coclauri.

Drumul la mătuşa Tincuţa era ca un Drum al Bucuriei. Bine, la urcat, când era noroios şi, nu ştiu cum se făcea, dar în fiecare an de Sărbători ploua (asta o spun pentru pesimiştii acriţi de azi care se vaită: Vai, nu mai ninge ca odinioară!) era ca un Drum al Plângerii. De la bunicii mei din partea tatei drumul urca şi mai mult, apoi cotea la dreapta. Treceam pe lângă casa lui Niţă, cel cu mulţi copii. Cu Ghiţă Niţă am fost coleg de clasă, iar Costache Niţă, fratele lui mai mare, era unul din cei mai buni fotbalişti de pe toloacă. Era un om liniştit, tare cuminte. Când mă întâlneam cu el îmi spunea: „Ce mai faci, Răducu?”. Pentru el eram tot copil, ca atunci când ne jucam „la Ichim”. Costache a avut o moarte groaznică: au luat salopetele foc pe el la serviciu.

Pe dreapta era căsuţa lui Cherdivară, un basarabean fugit de ruşi din Basarabia. A făcut armata la ruşi, dar el era un basarabean care nu ştia ruseşte. Şi ruşii, după obiceiul lor, îl puneau să cânte tot felul de cântece patriotice, mobilizatoare, cum se zicea. Că al dracului le mai plac cântecele patriotice! Şi, cum nu ştia ruseşte, Cherdivară povestea că, în loc de cântec, zicea: |-ă-ă! Râdea şi el când povestea, alături de noi. A fugit din armata rusă şi a venit în sat la noi – s-a însurat cu o fată din Tomeşti. Pe fată eu am cunoscut-o ca babă. Venea la biserică, apoi trecea pe la noi, nu ştiu pentru ce. Avea un fel de capot de diftină şi un batic albastru închis. Mai avea un glăscior slab, plângăreţ. Ofta mereu şi se plângea ba de una, ba de alta. Se ştergea pe la ochi cu o batistă mare, albă, cu dunguliţe albastre. Într-un colţ al batistei avea înnodaţi câţiva bănuţi ca să-i dea la biserică pentru lumânări. Cu alt colţ al batistei se ştergea pe la nas, cu altul pe la gură şi cu ultimul pe la ochi. Eu eram atent să văd dacă nu cumva încurcă colţurile. Nu le încurca niciodată.

Pe urmă era bordeiul humuit strâmb al acestei Irina despre care v-am mai spus. Înăuntru, în cenuşa sobei, dormea mai mereu un motan puturos – i se vedeau numai ochii, ardeau ca jarul, întărind în faţa sătenilor impresia de vrăjitoare a Irinei. Apoi treceam pe la poarta lui moş Roşu, pe care în mintea mea de copil îl asemuiam cu Împăratul Roşu. Pe el îl mai vedeam pe la poartă, pe Roşoaia n-am văzut-o niciodată. O mai fi existat? Oricum, existase. Băiatul lor avea casă la vale, fusese pupincuristul inginerei-şefe de la CAP, iar fata acestui Roşu, brigadier la colhoz, mi-a fost colegă de clasă, cam slabă elevă.

După aceea drumul urca şi mai mult, iar când ploua era un adevărat chin să-l urci. Dar eu şi cu Dănuţ nu ne lăsam. Mai pe marginea înierbată, mai prin şanţ îl urcam. Şi ajungeam ca viţeii la poarta casei mătuşii Tincuţa şi a lui moş Petrache. Intram în ogradă şi cântam colinda sau ziceam urătura. Colinda începea cam aşa: După dealul cel mai mare/ Velerim şi Veler, Doamne/ Răsărit-a mândrul soare,/ Velerim şi Veler, Doamne/ Mândru soare nu era/ Velerim şi Veler, Doamne/ Ci era o mănăstire/ Velerim şi Veler, Doamne/ Cu pereţii de-alămâie/ Velerim şi Veler, Doamne/ Şi cu uşa de tămâie…

Mătuşa Tincuţa ieşea pe prispa înaltă şi ne poftea în casă. Avea ochii cam rotunzi, se vedea că „trăsese” un pahar-două de vin. Mă săruta, mă strângea la piept şi eu mă ruşinam întotdeauna de pieptul ei mare, bălălăind. Ne chema în casă, intram pe ţoalele din cârpă cu ghetele pline de noroi (noi ziceam pe atunci glod). Ne dădea câte un pahar de vin, ceea ce stârnea protestul lui moş Petrache: „Ce, eşti nebună fa Tincă, fa, dai vin la copchii?” Dar mătuşa, fericită cum era, nici nu-l lua în seamă. Ne dădea câte o sută de lei şi ne pupa iarăşi cu tot cu damful de vin.

Până ce ajungeam noi în sat, unde era casă lângă casă şi am fi câştigat „un ban grămadă” ziceam cu regret, se făcea întuneric şi oamenii închideau porţile. Da, dar noi aveam câte o sută de lei de la mătuşa Tincuţa şi de la Popovicioaia, mătuşa lui Dan. În următoarele zile „fituiam” toţi banii, cumpărând „bumboane” şi napolitane de la magazin de la Drăgan. Bumboanele miroseau a gaz lampant, napolitanele erau sfărâmicioase, dar se cheamă că erau câştigate din banii noştri. Vreo două-trei zile nu mai mâncam nimic altceva: numai bumboane. Dar eram fericiţi.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist