Caută 
1 MIN
Confruntând datele şi evaluările istoricilor cu cele oferite de „istoria orală“, adică de relatările înaintaşilor direcţi, părinţi, bunici, rude, autorul articolului schiţează un portret colectiv al mocanilor, numele generic al păstorilor transhumanţi români care, plecaţi din satele ardeleneşti de baştină, şi-au purtat turmele, de-a lungul generaţiilor, de sute de ani, în toate zările, contribuind în mod decisiv la unitatea limbii române şi, prin aceasta, la coeziunea identitară a naţiunii române moderne.
În zilele senine, copil sau adolescent, dintr-o barcă de pe la mijlocul Dunării sau din vârful dealului care străjuia gospodăria părintescă, îi admiram, privind pe sud, majestatea şi eleganţa de oţel şi de piatră! Dar mocanii din Dobrogea? Cei mai mulţi şi-au continuat destinul de ţărani liberi, schimbând însă raportul între oierit şi plugărit, în favoarea lucrării pământului. S-au integrat rapid şi perfect în satele şi oraşele dobrogene unde se aşezaseră, uneori au întemeiat altele, s-au înmulţit în familii puternice, cu mulţi copii, furnizând ţării soldaţi de încredere. Mai mult, şi-au trimis copiii la învăţătură pentru ca, răspunând nevoilor Statului, să devină profesori, funcţionari, ofiţeri sau jurişti.
După cum menţionam săptămâna trecută, urmând îndemnul şi pilda lui Mihail Kogălniceanu, mii de familii de „mocani“ transilvăneni s-au convertit din oieri transhumanţi în cultivatori de pământ, „plugari“, după cum erau denumiţi oficial în epocă, aşezându-se, după 1880, împreună cu familiile, într-unul din zecile de sate de pe malul dobrogean al Dunării, populate deja cu emigranţi ardeleni încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Menţionez, din memorie, de la sud spre nord, numele câtorva dintre aceste sate: Ostrov, Izvoarele, Viile, Oltina, Alimanu, Vlahii, Dunăreni, Rasova, Cochirleni, Hamangia, Ţibrinu, Gherghina, Tortomanu, Seimeni, Siliştea, Dunărea (Boaşcic), Capidava (Calachioi), Topalu, Hârşova, Vadu Oii, Pecineaga, Dăeni, Piatra, Turcoaia, Măcin. În scurtă vreme, doar câteva decenii, salba de sate de pe valea Dunării au devenit cunoscute ca o regiune cu un dinamism economic cu mult peste media Regatului României. În cele mai multe din satele menţionate mai sus existau, la începutul secolului XX, biserici construite din piatră şi şcoli comunale. Reformele învăţământului propuse în aceeaşi perioadă de Spiru Haret au fost aici cu succes aplicate. Bunicii mei, toţi patru, Neculai şi Vasilchia Munteanu, Grigorie şi Mariţa Cocor, stăpâneau perfect scrisul, cititul şi socotitul, având şi o foarte bună iniţiere în istorie şi geografie. Au fost, probabil, primii alfabetizaţi din indefinita succesiune a generaţiilor care i-au precedat.
Din punct de vedere lingvistic, anchetele pentru Atlasul Lingvistic Român au înregistrat aici, la începutul secolului XX, o zonă dialectală … ardelenească, cu conservarea multor arhaisme lexicale. Ulterior, influenţa graiurilor munteneşti vecine, de peste Dunăre, au „mozaicat“ vorbirea consătenilor mei. Cum voi putea uita însă vreodată emoţia şi bucuria pe care le-am resimţit atunci când, la Iaşi, la începutul anilor 1980, în şedinţele de pregătire şi de alcătuire a normelor de redactare la ediţia revizuită a Dicţionarului Tiktin, am putut comunica spontan profesorilor Vasile Arvinte şi Paul Miron, iniţiatorii şi coordonatorii proiectului, că verbul a acira, înregistrat de Dicţionarul Academiei cu un citat din Coresi, era curent în idiolectul familiei mele dobrogene?! Cu sensul „a sta umil la poarta cuiva“, mi-am însuşit acest cuvânt din propoziţii de felul „Să nu vă mai prind că aciraţi pe la alde măta-mare că vă rup picioruşele!“, prin care tânăra mea mamă dădea glas iritării pe care i-o producea atracţia exercitată asupra noastră, a nepoţilor, de bunicii paterni, Neculai şi Vasilchia. M-am bucurat şi când am găsit numele Vasilchiei Munteanu pe lista sătenilor pe care dialectologii bucureşteni i-au anchetat în anii 1960, când au strâns material pentru realizarea Noului Atlas Lingvistic Român (pe regiuni). I-am cunoscut bine şi i-am iubit mult pe tata-mare şi pe mama-mare, şi voi scrie cândva mai multe pagini despre ei.
Revin deocamdată la povestea despre mocani, înaintaşii noştri direcţi. Deşi, cum am scris în primul foileton al acestui articol, ascendenţa mocănească a familiei era recunoscută fără rezerve, ei, bunicii mei, nu se mai considerau mocani, ci mai degrabă români dobrogeni. Pe ultimi mocani veritabili i-am cunoscut şi eu, în primii ani ai copilăriei, în două ipostaze. Îi numeam mocani, pe de o parte, pe acei ţărani ardeleni care străbăteau, ca negustori ambulanţi, în căruţele lor mici cu coviltir, doi cai şi un câine, fie singuri, fie asociindu-le în mici convoaie, drumurile prăfoase ale „Ţării“ (inclusiv Dobrogea). Ofereau, spre schimb în natură, cu cereale, fructele lor de acasă, mere, pere, prune sau nuci. Alţi mocani, cred că aceştia erau de prin Ţara Moţilor, negustoreau ciubere, doniţe, butoaie sau alte vase de lemn. Mocanul cu fructe îşi afla parteneri mai ales în copiii satelor pe care le străbătea, copii care trăiau cu intensitate farmecul „negoţului“ primitiv, schimbând un sân doldora de porumb „rechiziţionat“ din hambarul părintesc, pentru câteva mere sau prune cu gust de neuitat. În plus, gratis, mai primeai de la mocan şi o mostră de grai ardelenesc autentic. La vârsta de 6-7 ani pe care o aveai, te amuza teribil vorbiri precum „No, hai ş-om mere!“ sau „Nu-i bai!“, pe care nu le auzeai deloc prin sat.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi
VEDEȚI ȘI:
