Nu ştii cum e Dorin?!

Poate nu a scris şi pentru că Luca i-a spus lui Dorin la un moment dat că nu mai vine pe la el, dacă nu se lasă de băut. Şi nu a mai călcat pe la Dorin. Luca era Luca, se ţinea de cuvânt. Nici Dorin nu mai era acela care strălucea în primii ani după 90. Bea şi atât. Nu mai avea farmecul acela, efervescenţa aceea din primii ani. Poate ca mulţi dintre noi. În orice caz, îl vizitam tot mai puţini. Unii poate dezamăgiţi de el, alţii cu noile treburi apărute (în presă, la universităţi, în funcţii de conducere). Noi ne-am adaptat cu noile realităţi. Dorin – nu. Slăbiciune? Poate. Sau el a mers până la capăt pe lampa Revoluţiei. Sau el a fost unul dintre acei fluturi, care au trebuit  să se pârlească în focul Revoluţiei? Sau eu fac metaforită aici? Dracu ştie! Sigur, a fost un fluture pe lampa Revoluţiei. În final îi rămăsese numai băutura. Şi poate noi – cei câţiva prieteni. Tot mai puţini. Şi poate Mihaela de care se agăţa ca de ultimul pai. Apoi şi Mihaela a plecat la Bucale, părăsindu-l. Va fi fost o discuţie decisivă între ei – cine ştie. Să mă ierte Mihaela, dacă o jignesc. Nu intenţionez. În orice caz, nu mai ştiu mai nimic despre ea.

Asta a fost mult mai târziu, când Dorin se mutase din Păcurari în Copou şi începuse să bea ca disperatul, fapt care l-a dus până la urmă în mormânt. Nu-i vorbă, bea şi înainte, în apartamentul acela vast „de boier”, dar acum, în Copou, când se mutase pe lângă revistele de acolo, era de groază. Nu îmi mai făcea plăcere să trec pe la el. Apartamentul era meschin, „prietenia” lui îşi rânjea tot mai mult colţii: voiau doar să-i dau de băut.

Din acelaşi motiv, al alcoolului, am rupt legătura cu Dorin. În ultima perioadă, când am fost totuşi încă o dată la el, avea casa plină de rufoşi şi beţivi. „Prieteni” noi, probabil agăţaţi de prin crâşmele cele mai ordinare pitite prin dosurile Sărăriei, prin tot felul de spelunci de lumpeni, de care chiar el a scris. Iar sticle goale sau pe jumătate pline erau peste tot – nu aveam unde să mă aşez. Mă făceam că nu observ. Cred că aceleaşi sentimente le-au avut şi ceilalţi foşti prieteni ai lui. Ş-apoi era goliciunea din cameră, pereţii dezgoliţi, lipsa unei mâini de femeie… scuzaţi masculinitatea emfatică. Dar Dorin m-a întâmpinat cu bucurie mare. Bucurie searbădă, de alcoolic însă – aşa îmi părea. În orice caz, nu m-au încălzit vorbele lui frumoase, care mi se adresau, dulcegăriile levantine…

Dar nu vreau să-mi amintesc despre lucrurile astea, ci despre Dorin din primii ani de după ’89, Dorin cel luminos, care deborda de talent, de inteligenţă şi umor. Revărsa afectivitate asupra celor la care ţinea. Dar şi scrâşnete de nemulţumire asupra lui Iliescu şi a clicii sale şi asupra a tot ce era rău pe atunci (şi pe acum, de fapt). Şi scria la ziar… al dracului de bine mai scria. Eram invidios pe scrisul lui, dar nu arătam. Prinsese perfect duhul antiiliescianismului, care a stopat societatea românească ani şi ani. Şi îl exprima cu patos care ne înviora pe toţi şi îi înfuria pe iliescienii prostateci. Pentru asta îl iubeam atâţia. Era genul care popular se numeşte „ce-i în guşă şi-n căpuşă”. Minciunelele lui, rare şi minore, erau repede date în vileag chiar de el, ceea ce ne făcea să râdem cu toţii: „Nu ştii cum e Dorin?”

Din acest punct de vedere am fost un fericit, mă învăluia cu bunele lui sentimente, încît mă făcea să-mi arunc toate învelişurile de educaţie crohmolită, toate exuviile ţepene ale temperamentului meu ascuns şi deseori nătîng. A, sigur, avea şi momente de posăceală, de morocăneală, hachiţe de grecotei levantin (el zicea că familia lui de la Baia de Aramă se trage din greci), dar mă învăţasem cu ele. Şi ceilalţi prieteni le ştiau şi le acceptau: „Nu ştii cum e Dorin!?” I se acceptau toate hachiţele, unele bădărăneşti, pentru că le compensa cu afectivitatea lui profundă, pe care la puţini oameni am aflat-o. În acelaşi timp, şi el avea nevoie de afectivitate. Era un temperament dizarmonic, cum zice Karl Leonhardt într-o carte pe care o citeam cu aviditate pe atunci: Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură. Da, Dorin era o personalitate accentuată. La firea lui năbădăioasă, de artist, se adăugau şi nişte, cum să le zic, „goluri” din familie, probabil. Ţinea foarte mult la mama şi la bunica lui, dar cu tatăl lui, ofiţer, nu s-a înţeles. Asprimea tatălui şi a meseriei lui, probabil, nu îi erau pe potrivă. Nu probabil – sigur. Îmi amintesc de un text în care un tânăr (evident, era el) îi spune tatălui: „Tată, de ce nu m-ai pupat când eram mic? De ce nu mă luai în braţe?”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist