O istorie de plâns în batiste

Pe vremea aceea traduceam intens. Ce se vindea, nu stăteam să aleg. N-aveam mustrări de conştiinţă: că era o literatură de doi bani, mult sub nivelul meu intelectual, că îmi prostituam eventualul talent, că nu ştiu ce. De ce să mint? Singurul meu scop era: banul să iasă!

Nu scap ocazia să mă laud: Io am tradus Şi bogaţii plîng, o carte de o mie de pagini, în două volume. Serios! Am sărit vreo sută de pagini la traducere, nu le-am mai tradus. Mă aduseseră la disperare dialogurile care se repetau şi am sărit peste ele. Cartea a apărut la o editură din Iaşi, i-am uitat numele. Patron era unul Gîscă, un tip cam zurliu, dar viclean. Eu am tratat cu o doamnă avocat, tovarăşa lui de viaţă, concubina, de! Cici, buna Cici, cu bolfişoarele ei roz în obraz, îmi bătea textul la maşină, că aşa era pe atunci, încă nu învăţasem să bat la maşină. După aia a rulat la noi filmul cu Veronica Castro, actriţa care interpreta pe eroina serialului. La vremea aceea, în timpul serialului, hoţii puteau căra „marfă” în voie, fiindcă poliţiştii se uitau şi ei la film. Asta dacă nu cumva şi infractorii plângeau în faţa televizorului laolaltă cu bogaţii. Au invitat-o după aceea în Rusia, de Veronica Castro vorbesc, diva serialului. Trecuseră anii. Frumoasa Veronica era acum o babă. Cât de dezamăgite trebuie să fi fost plângătoarele în batiste!

După aceea am tradus Roza sălbatică, tot la Gîscă şi tot o asemenea chestie siropoasă. Dar a avut ghinion Gîscă. În perioada asta au apărut telenovelele la televizor. Noroc că am apucat să-mi iau banii pe traducere. Cartea nu s-a mai vândut. S-a dus dracului şandramaua lui Gîscă. Acum lumea se uita la televizor la aceleaşi dulcegării zaharisite, căci fraierul nou e la fel ca fraierul vechi, bucăţâcă tăietă! Unele seriale rulează din nou în reluare după 30 de ani, cu acelaşi efect narcotic asupra telespectatoarelor. Başca au apărut şi din astea mai noi, turceşti. Çok Güzel!

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu Gîscă. Credeam că a dat faliment, iar după aceea se prea poate ca doamna avocat să-l scoată basma curată din procese cu datorii. Aşa credeam, dar un prieten mi-a spus că e pensionar bine merci, îşi plimbă nepoţii gîscuşori şi gîsculiţe prin grădina Copou. Iar amănţica nu mai e avocat, ci notar public. Ştii cum a zis popa, când a fost chemat la căpătâiul unui bolnav, iar pe drum i-a ieşit înainte o rudă şi i-a zis că bolnavul a murit: „Şi mai bine! Şi mai bine!” Aşa trebuie să-şi fi zis doamna avocat (Eleonora parcă o chema) devenită notar public.

N-am mai ţinut legătura decât cu Cici, cea ambetată după telenovele. Ca milioanele de femei din ţara asta (şi nu numai), care, la anumite ore, pustiau străzile şi îşi lipeau ochii de televizor. Cici era printre ele. În perioada când îmi bătea traducerile la maşină, îmi vorbise de bărbatul ei, care bea şi o urgisea în fel şi chip. Probabil că acum, când vedea în telenovele cum bărbatul mincinos este pălmuit de o soţie rănită în suflet, trecea printr-o experienţă cathartică. Era pentru ea un cutremur personal postdecembrist, mai ceva ca trădarea liberalilor lui Câmpeanu.

Ooo, telenovelele din anii 90! Şi doamnele şi domnişoarele crescute cu seminţe la televizor şi cu plâns în batistă! Că nu existau şerveţele de unică folosinţă. Cu acele fete bune şi frumoase, Esmeralda, Leticia, Cassandra, pâinea lui Dumnezeu nu altceva! sau, aşa cum spune ţăranul nostru despre vaca din dotare: bună, ţâţoasă şi sara devreme acasă. Şi aceste fete bune şi frumuşele, dar decente până la Dumnezeu, analfabete, sărăcuţele, dar pline de calităţi moraliceşti, vin dintr-un sat amărât la o hacienda mare şi se îndrăgostesc de un băiat bun, cu mustaţă de mascul antebelic şi costum alb, impecabil, fiul proprietarului. Sau băiatul Leoncio se îndrăgosteşte de fata săracă, cine mai ştie!? că le cam încurc. În orice caz, băiatul are un tată zbir şi bogat, care o tiranizează pe fată şi urzeşte numai planuri urâcioase, menite să-i despartă pe îndrăgostiţi. Dar dragostea, nu-i aşa, învinge întotdeauna! Sau Leoncio (Juan Emanuel, Alejandro etc.) este tipul de bărbat tiran, iar fata săracă şi bună îndură şi îndură: Ooo, mi amooor! Yo soy embarazada! Non tengo dinero! Iar spectatoarele varsă lacrimi alături de ea, storc batistele, de emoţie grăbesc numărul seminţelor mâncate pe minut şi blestemă pe porcii ăştia de bărbaţi, care le-au mâncat zilele şi viitorul feliz, encantado, contento. Pe urmă fata săracă ajunge femeie de afaceri în Mexico City, cu coafură de cucoană, cum se purta în anii 90, cu telefon cu antenă şi rochii cu sclipici. E bogată acum, dar în inima ei tot oftează după Leoncio (Julio Armando, Juan Gabriel, Jose Emanuel etc.): Ooo, mi amoooor!

P.S. Textul acesta este o ficţiune. Similitudinile sau asemănările cu eventuale personaje şi întâmplări din realitatea apropiată sau mai depărtată sunt cu totul şi cu totul întâmplătoare.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist