O nucă tare: muzica academică modernă

Exceptând restricţiile financiare influente negativ în privinţa introducerii noutăţilor din creaţia internaţională în programele instituţiilor de concert, celelalte argumente sunt discutabile. Cred că în situaţia accesului condiţionat la muzica nouă de peste hotarele ţării, orientarea constantă spre actualitatea componistică românească este o soluţie viabilă. Evident, nu în sensul acceptării partiturilor elaborate aici cu tot cu defecte, doar din patriotism sau din obligaţie, ci din cunoaştere şi respect pentru valori sigure. Valori acreditate prin audiţia în festivaluri dedicate exclusiv creaţiei noi româneşti sau universale, prin înregistrările profesionale realizate cu ansambluri, solişti şi dirijori de prestigiu. Opusuri ordonate în Zilele Muzicii Contemporane de la Bacău, în Festivalul Cluj Modern, în Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, în al doilea eveniment organizat la Bucureşti, Meridian, în Festivalul Muzicii Româneşti de la Iaşi pot fi selectate şi pentru programele filarmonicilor. Dintr-o listă bogată – multe am ascultat doar în ultimii câţiva ani – selectez câteva.

„Simfonia liturgică pentru cor şi orchestră” este mărturia abstragerii compozitorului Theodor Grigoriu în spaţiul necuprins al credinţei în Dumnezeu, vădeşte efectul puternic asupra universului său interior pe care l-a avut alternanţa secolelor XX-XXI. Efect ce a marcat motto-ul lucrării: „Ajută-mă, Doamne, să cred” (Eugène Ionesco), „Celor ce nu cred, Dumnezeu le dă în viaţă semne că există: ei plâng atunci, ca Saul pe drumul Damascului” (Theodor Grigoriu). Este o muzică ce covârşeşte, emoţionează, purifică. Altădată atras de modernităţile uneori abstracte, Theodor Grigoriu ajungea la cumpăna mileniilor în înălţimile unde frumuseţea melodiei romantice, caracterul recules sau imnic al cântării bizantine se contopeau deplin.

Prezenţa corului pe scena de concert se poate transforma într-o experienţă muzical-spirituală excepţională prilejuită de alternarea preludiului din opera „Hamlet” de Pascal Bentoiu, meditaţie filosofică ce depăşeşte cuvintele, ordonată într-o melopee cufundată în armonii temperat moderne deschise, şi ele, ecourilor bizantine. În aceeaşi ambianţă, dar cu alte trăsături stilistice personale se dovedeşte „Popas la Mănăstirea Putna”, bijuterie şlefuită de orfevrul imprevizibil al componisticii româneşti care a fost Laurenţiu Profeta. Alt moment de aleasă scriitură pentru cor, ce absoarbe inflexiuni tradiţionale româneşti şi diagrama melodică renascentistă este „Ruga” din opera „Horia” de Nicolae Bretan, miniatură ce îşi pune amprenta puternică asupra ascultătorului.

Tehnica digitală folosită ca instrument, înregistrările din natură, sursele sonore clasice din orchestra simfonică, ţambalul, pot fi accesibile oricărei filarmonici pentru interpretarea uneia dintre cele mai interesante lucrări compuse de Dan Dediu: „Rain Music – Händel în Macondo”. O poezie modernă iscată din sunetul ploii, din melopeea înfiorată a saxofonului amintind prin sonoritate şi caracter melodic aceeaşi tradiţie arhaică românească sau improvizaţia de tip jazzistic. Totul în solitudine şi cu „haina subţire” a scriiturii aerate pentru instrumente cu corzi. O muzică a interferenţelor stilistice admise de postmodernism, o muzică ce se ascultă cu interes, cu plăcere, cu empatie.

Am selectat doar câteva lucrări ce provin din trecutul apropiat al componisticii româneşti, definitorii ca aspect contrastant, specific şi valoare. Oferta este, bineînţeles, mult mai bogată – se pot adăuga partituri semnate de Adrian Pop, Sabin Păutza, Horia Şurianu, Doina Rotaru, Corneliu Dan Georgescu, Octavian Nemescu, Liviu Dănceanu, Sebastian Androne Nakanishi, ca să menţionez doar alte câteva nume. Cu siguranţă, componenta financiară legată de interpretarea publică a lucrărilor acestor compozitori nu ar împovăra nici o filarmonică. Dar lucrările lor merită oferite publicului.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor