Palatul Braunstein (III)

În afară că s-a măritat, Felicia n-a făcut nici o brânză în viaţa ei – n-a terminat nici o şcoală mai sus de liceu (şi pe acesta l-a făcut cu pile) şi nu a lucrat nicăieri. Nici copii n-a făcut. În totul şi-a urmat drumul ei inconturnabil de fiică de bani-gata. Era incapabilă să muncească, fiindcă n-a învăţat-o nimeni să muncească. În mediul în care s-a învârtit de mic copil nu exista aşa ceva. După ce a terminat liceul, a avut o aventură cu un baschetbalist sârb, pe care l-a cunoscut la un turneu de baschet la Bucureşti. Relaţia n-a durat. Felicia se ducea mereu la tot felul de turnee, festivaluri şi alte manifestaţii. A avut întotdeauna bani şi, oricum, trebuia să-şi treacă cumva viaţa.

Apoi l-a cunoscut pe A. la o întâlnire a studenţilor palestinieni. Pe atunci Felicia făcuse o pasiune pentru „cauza palestiniană”. Aşa se entuziasma ea din orice. Lui A. trebuie să-i fi plăcut bunătatea şi blajinătatea firii ei, căci şi el avea aceeaşi fire. După căsătorie, A. a dus-o la părinţii lui în Siria. Dar Felicia n-a făcut mulţi purici pe acolo. Mi se destăinuia că trebuia să stea numai în casă cu soacră-sa şi cu o grămadă de cumnate şi alte femei, că, rar când putea ieşi pe ţărmul Mediteranei, nu se putea dezbrăca pentru plajă: Dacă îşi ridica puţin fusta ca să calce prin apa mării, bărbaţii azvârleau cu pietre în ea.

Nu ştiu cât adevăr sau fabulaţie erau în cele povestite de Felicia. Mătuşile îmi spuneau însă că n-a vrut să stea în Siria din alt motiv. Nu voia în Siria, fiindcă acolo nu putea să bea. Începuse să bea pe vremea aceea. În primele luni ale căsătoriei cu A., când au mers în călătorie de nuntă prin Europa, îi scria maică-sii că s-a lăsat de băutură. Mda, nu de tot.

Văzând că în Siria nu vrea, A. i-a propus să se stabilească la Paris. Avea el un frate bogătan (petrol, bineînţeles!), care, de fapt, întreţinea regeşte pe toţi cei nouă-zece fraţi. Dar Felicia a refuzat şi Parisul, preferând alcoolul. Se spune că viciile sunt călăi care te omoară încet, cu o sabie neascuţită. Călăul Feliciei s-a grăbit, iar sabia a fost teribil de ascuţită. A murit la nici 50 de ani. Alcoolul a deschis calea morţii, iar viaţa în mizerie a făcut mai repede ceea ce era de făcut. Locuia acum în casa din Ciurchi a bunicii, fiindcă Palatul Braunstein ajunsese într-o stare avansată de degradare. De fapt problemele cu locuinţa ale Feliciei şi maică-sii începuseră mai dinainte. După '90 au revendicat apartamentele din Palat urmaşii celui care a construit imobilul. Ce se va fi întâmplat cu el şi rudele lui? Vor fi ajuns în străinătate? Sau au terminat la Canal sau în garsoniere sărăcuţe de stat? Dar aceşti urmaşi s-au ales şi ei cu praful de pe tobă. Blocul zis Palatul Braunstein era, cum am zis, o dărăpănătură.

Felicia şi nana J. s-au mutat în Ciurchi. Felicia bea şi mai mult acum. Redacţia Ziarului de Iaşi era prin apropiere, aşa că mă mai duceam câteodată în Ciurchi, în casa aceea mizeră, în care înainte de război fusese cârciuma lui nenea Ghiţă şi a soţiei sale, tanti Frăsina, sora mare a mamei. „Cred că am făcut două vagoane de mâncare la viaţa mea, Radule”, îmi spunea tanti Frăsina. Felicia îmi vorbea cu ochi înceţoşaţi, jumătate de nostalgia amintirii, jumătate de băutură, de anii copilăriei noastre, când ne jucam în apartamentul din Palatul Braunstein sau la noi, iar ea îi spunea maică-sii că „tanti mănâncă tisăliţă cu mămăligă”, adică mama mănâncă chisăliţă (compot de vişine) cu mămăligă. Mai era impresionată de activitatea mea de ziarist. Îi spuneam că era o meserie ca oricare alta, nu are nimic romantic, cum i se părea ei. Cred că tot aşa trebuie s-o fi impresionat beţivăneşte „prijatelstvo” cu baschetbalistul sârb sau „cauza palestiniană” a lui A.

În casa din Ciurchi, în care s-ar fi infectat şi penicilina, Felicia a făcut apendicită. A făcut puroi, dar Felicia, cu aceeaşi delăsare a ei dintotdeauna, nu s-a dus la doctor. Şi uite aşa a murit.

Nana J. a rămas singură în dărăpănătura aceea de casă: povârnită, cu acoperişul spart şi podelele de lemn roase, cu stâlpii ornamentali de la fosta cârciumă putreziţi. Mama, Doina şi Maria, soţia mea, s-au dus pe la ea, dar nana J. nu le-a recunoscut. Se lăsase peste ea umbra declinului mintal ce a primit numele de Alzheimer. Se uita la ele ca dintr-o mare îndepărtare, încercând să priceapă ce este cu ele. Maria s-a aşezat pe patul ei şi i-a luat mâna în mâna ei. „Ce mână caldă ai!” a spus nana J. Atâta. „Vai – spunea mama venind acasă, plesnind după obiceiul ei din palme – când am văzut-o acolo, în odaia aceea întunecată, uitându-se cu ochii goi la mine, fără să mă recunoască, m-am înspăimântat. Era mai rău ca moartea, zău!” Nana J. a murit curând după aceea.

Aş vrea să închei mai optimist, dar întâmplările vieţii mi-o iau înainte şi nu-mi dau voie. Am mai mers de vreo două ori cu intenţia nelămurită să mă urc în blocul numit Palatul Braunstein, ajuns acum ca un fagure golit de miere dintr-un stup putred. Se fac lucrări de reabilitare şi, probabil, nu voi mai recunoaşte mai nimic din ceea ce ştiam eu. Am intrat din staţia de tramvai, prin gang, în curticica murdară, plină de gunoaie aruncate de la restaurantul de vizavi. Dar m-am răzgândit, nu am mai urcat în ceea ce a mai rămas din fostul Palat Braunstein. Am ieşit pe intrarea cealaltă în bulevardul Ştefan cel Mare, bucurându-mă să aud zumzetul oraşului nou.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist