Caută 
1 MIN
Acum, în zilele în care sărbătorim Naşterea Pruncului (şi când te gândeşti că Pruncul s-a născut într-o iesle, adică în afara Sistemului, îmi zice pe Facebook prietenul Florin Baicu) şi în zilele acestea, când s-au tăiat porcii, m-am gândit să vă scriu o istorie de pe vremea ceea cu porci.
În timpul lui Ceaşcă, la Tomeşti exista un combinat de creştere a porcilor. De fapt, două: unul intercooperatist şi unul de stat. Ce bine era pe vremea Tovarăşului, spun mulţi săteni, gândindu-se cu nostalgie în primul rând la combinatele respective, unde lucrau vreo 200 de persoane din comună (vorba lui Marin Sorescu: ieşiţi din comună) dacă nu mai multe, şi de unde se furau porci la greu, mai ales godaci.
Parcă cine mai ştia câţi făta o scroafă? Veterinarii şi directorii furau şi ei, cu maşina, muncitorii – sub pulpana hainei. Se luase măsura, tocmai ca să nu se mai fure purcei, ca acestora să li se taie codiţele la naştere. Te prindea acasă cu un purcel fără învârtecuşul cozii – gata, era de la combinat, din cel furat. Căutau muncitorii un purcel cu codiţă, din cel scăpat cu codiţa netăiată – ca să-l poată fura.
Ca să nu mai vorbim de carnea furată de la „porcărie”, aşa ziceau oamenii, adică de la combinat, şi vândută la oameni prin sat, ba şi pe la Iaşi. Dacă aveai o inspecţie de grad, cum mi s-a întâmplat mie, trebuia să dai o masă tovarăşilor inspectori. Şi ce fel de masă? Cu carne de porc, de bună seamă, de la combinat. Am primit 10 la o astfel de inspecţie, mai ales după ce am umplut maşinile tovarăşilor inspectori cu fleici de porc. Ehei, ce vremuri: 10 cu carne de porc!
„Aha – îmi zicea câte un tov. profesor când îmi dădeam gradele în învăţământ – tu eşti de la Tomeşti, acolo de unde vine cărniţa de porc.” „Şi slăninuţa”, mai adaugă cu apropo câte un domn inspector înghiţind în sec. Se înţelege că am ostoit dorinţele profesorale şi inspectoriale.
Să trăiască V., acolo unde este, că a murit, sărmanul, care mi-a făcut rost de carne. Şi mult stimatul şi iubitul tovarăş Nicolae Ceauşescu, desigur, sub regimul căruia se petrecea halimaua asta. Dreptu-i, după aceea n-au mai fost nici de unele. Prin 92-93 s-a desfiinţat combinatul.
Am mers la „porcărie” la o anumită oră, stabilită între noi dinainte, V. a venit cu o dubiţă şi mi-a azvârlit peste gard pachetele cu carne. Le-am adunat din şanţ şi… la bună vedere. Banii, bunînţeles, îi plătisem dinainte.
Furau toţi. Îmi povestea vară-mea, care a lucrat acolo, că la un moment dat s-a pus problema ca oamenii din echipa ei să-şi aleagă un şef. Şi zice un politruc venit de la Iaşi: „Să alegeţi un om integru, cinstit, fără pată…” Care cinstit? Că toţi furau ca-n codru. Dar acuma de unde să mai furi? zice vară-mea. Toţi trag mâţa de coadă. În fine, nu vreau să fac consideraţii despre cât fură românul, de ce, cât de cinstit sau necinstit este. Mă plictisesc vorbele astea bătucite şi fără rost, după mine. Care vreţi, ascultaţi politicienii naţionalişti pentru asta, pe Şoşoacă sau pe Simion.
Femeile îşi înfăşurau carnea în jurul mijlocului pe sub rochii sau halate. Nimeni nu le controla. Au încercat unii paznici, dar bărbaţilor le-a sărit muştarul: „Ce ai, mă, cu fimeia me!? Nu ţi-i ruşine?” Unele femei, săracele, fiindcă era congelată carnea, au răcit „jos” şi au ajuns la spital. Deh, şi hoţia îşi cere tributul ei.
Erau nişte doctori veterinari la combinatul de porci, cu vreo doi făcusem armata (aţi înţeles sper: cu veterinarii făcusem armata, nu cu porcii), tot mai graşi. Să nu-i mai recunosc! Pesemne umblând mereu printre porci, halind mai mereu friptură de porc, căpătaseră şi ei o figură porcină, cu burţi rotunde, lăsate, cu guşi revărsate, cu ochii în osânză. Parcă şi glasul li se ascuţise şi devenise porcin. Ştiţi, când e porcul obraznic că nu-i dai destulă tărâţe. Ridică sfârla şi: guiţ! guiţ! Doamne! Nu mai rămânea decât să-i chemi: gâţî-gâţî. Unii dintre ei şi la comportament nu erau departe de porci. Erau din ăia care răstoarnă troaca cu lături exact ca porcii.
Cu toate că se fura ca-n codru, combinatul era bine merci. Se depăşea planul, chit că se raportau cifre fictive, iar porcii cu codiţă intrau în gospodăriile sătenilor. În tot satul se auzea viţăit de porci tăiaţi şi se simţea miros de friptură. Ziceai că satu-i infestat cu tulpina Omicron, „tulpina îngrijorătoare”, cum zice OMS. Ţin minte de o doamnă profesoară. Îi spunea uneia Ileana, care lucra la combinat: „Măi, Ileană, dar o bucată de carne ceva?” „Nu ştiu, doamnă, nu ştiu”. Că Ilenei îi era frică ca nu cumva profesoara să fie „ciripitoare” şi s-o dea în gât. „Nu ştii, nu ştii, dar în tot satul miroase a friptură de porc”, i-o tăia cu ciudă proafa.
Că aşa era pe vremea aia, frate. Vorba lui Caţavencu: „Ca România să fie bine şi tot românul să prospere”.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
