Povestea tulburătoare a vieţii bunicii lui Cristian Mungiu. Regizorul a lansat aseară cartea la Iaşi, oraşul familiei sale

“ Le-am zis să ne ia ei pământul dacă tot ne iau tot de pe el.

Aşa am pierdut şi pământul. Dar n-am avut nimic de zis. Avea dreptate Petre. Nu ne mai puteam permite să rupem din salariul lui doar de dragul de a-l ţine. Şi, oricum, fără îndoială că într-o zi tot ni l-ar fi luat. În seara aceea, când s-a întors de la Regiment, Petre tremura tot.

–        Mi-au dat plicul glaben, a îngăimat.

Îl dădeau afară din armată. Se aşezase pe un scaun şi respira greu. I-am dat un pahar cu apă. Se pierduse rău cu firea, îmi spunea că nu-i mai rămâne decât să se omoare, că oricum nu mai avem cu ce trăi. Fără banii lui, fără nimic rămas de vândut, cu lucrurile pierdute, cu o casă de reparat şi fără ştiri despre ai noştri –aşa eram atunci.”

Atunci era în 1949, după ce bunicii lui Cristian Mungiu, încă tineri – bunicul Petre avea 35 de ani, bunica Tania 33 -, trecuseră deja prin mai multe decât alţii într-o viaţă întreagă: părinţi prăpădiţi în vâltoarea războiului, tatăl Taniei arestat de ruşi, mort cine ştie pe unde fără să mai ştie nimeni de el, mama, după opt ani de lagăr în Siberia, ajunge servitoare undeva prin Kazastan, tatăl lui Petre, Vasile, ucis în somn de schija unei bombe care căzuse lângă casa din dealul Galatei, puţin înainte de 23 august, când am întors armele împotriva nemţilor. Refugiaţi apoi în România, familia bunicii Tania fiind din Cahul, de peste Prut, unde ţinea un han, pierduţi apoi ani de zile unul de altul, el mereu pe un front sau altul, apoi prizonier al ruşilor, evadat, capturat din nou, la un fir de păr de plutonul de execuţie.

Bunicii lui Cristian Mungiu: Petru Ionaşcu, la absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu, în 1937 şi Tania Ionaşcu la vârsta de 23 de ani, în 1938. (foto: arhiva personală Cristian Mungiu)

Am citit cartea lui Cristian Mungiu, “Tania Ionaşcu, bunica mea. O biografie basarabeană” cu sufletul la gură, azi noapte, la câteva ore după lansarea ei la Iaşi, la Ateneul din Tătăraşi. Cartea are două părţi, prima şi cea mai consistentă e povestea vieţii bunicii Tania, spusă de ea, Cristi Mungiu doar consemnându-i vorbele de-a lungul anilor, începând din anii 90, a doua parte e de fapt un Post-scriptum în care Mungiu îşi povesteşte copilăria petrecută cu bunicii, în casa din Sărărie, cumpărată în 1946 de bunicul Petre “cu banii din solda de război”. Dar şi în această secţiune finală, tot despre ei este vorba în primul rând.

“Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roşie, iar eu mă aşezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări şi scriam, înregistrând totul cu vocea ei şi fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu şi-a trăit viaţa degeaba, că interesează pe cineva, că vieţile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viaţa ei când va muri, să aibă mai puţine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viaţa, nu doar ca să-i dau sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu ştiu dacă Bunica era aşa de obsedată de zădărnicie – ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei – şi a vieţii în general”, spune Cristian Mungiu în prefaţa cărţii.

Aseară, la lansare, Cristi Mungiu a detaliat un pic motivul pentru care a ales acest mod de a trasmite povestea bunicii lui: “Această formă implica iubirea pe care o simţeam eu faţă de bunica mea şi un anumit respect pentru povestea ei. Şi am preluat de la ea această sobrietate şi această demnitate a faptului că indiferent prin ce a trecut, nu s-a plâns niciodată. Şi am încercat să o traduc, dacă vedeţi în felul în care am scris cartea, cât se poate de succint, fără comentarii, încercând să captez un fel de emoţie frustă pe care am simţit-o la ea faţă de evenimentele alea şi pe care am găsit cu cale să o respect şi eu.”

Povestea bunicii Tania te poartă practic prin tot secolul 20, dar e o poveste la firul ierbii, cu toate detaliile vieţii aşa cum e, cu necazurile, dramele şi întorsăturile de destin care par să nu se mai termine dar şi cu bucuriile mărunte care nu te lasă în final să regreţi nimic. Stilul frust, relatarea succintă, fără înflorituri şi vorbe menite să împresioneze, ca într-un jurnal de bord, au însă efectul contrar: eşti acolo unde e povestea, eşti în ea, purtat de ea, martor înmărmurit de cât poate să însemne o viaţă de om, până la urmă obişnuit, cu nimic ieşit din tipare, dar care viaţă odată scoasă la lumină capătă o imensă măreţie.

În curtea casei din Iaşi, în anii 90, Cristian Mungiu cu bunica Tania (în centru), sora ei, Liza (în stânga), şi verişoara lor Lucica(în dreapta)

Cartea are şi unele fragmente pline de umor, un umor subtil, uneori dulce-duios, din ăla care se insinuează în dramă şi o face suportabilă, genul de umor pe care-l regăşeşti de altfel şi în filmele lui Cristian Mungiu.

“Numele de botez al bunicii e Tatiana. Toată lumea îi spunea însă Tania. Eu îi spuneam Buca. Bunicul îi spunea “măi”. Eu nu l-am auzit spunându-i niciodată pe nume, nu i se adresa decât cu “măi”, povestea seară Cristian Mungiu.

Pe scena Ateneului din Tătăraşi, la lansarea cărţii, Cristian Mungiu împreună cu Corina Giurgea (moderator), Cătălin Sava (TVR Iaşi) şi scriitorul ieşean Florin Lăzărescu

Scriitorul Florin Lăzărescu, invitat aseară la Ateneu să vorbească şi el despre cartea lui Cristian Mungiu, spunea că bunica Tania a scris practic un roman, că are toate datele unei opere literare. Cătălin Sava, directorul TVR Iaşi, celălalt invitat pe scenă alături de Cristian Mungiu, crede că pe baza acestei cărţi “cinematografice” se poate oricând face un film. Mungiu nu a respins ideea, dar vede, inspirat de povestea bunicii lui, un film mai degrabă “istoric”: “Dacă e ceva care mă tentează din povestea asta cinematografic, ar fi să ecranizez povestea nu ilustrând efectiv ce s-a întâmplat, ci să mă las inspirat de ea ca să vorbesc de această jumătate de secol. Mi se pare colosal să faci un film istoric care să traverseze undeva anii de la 1900 la 1950. Dar e foarte scump să faci. Dacă cineva are, nu ştiu, 10 milioane de euro la el în seara asta, să spună. Dacă nu, mai aşteaptă.”

                                                                  Sesiunea de autografe din holul Ateneului

La lansarea de aseară de la Ateneu, au fost peste 100 de persoane, dar dintr-o neglijenţă sau lipsă de răbdare a moderatoarei, publicul nu a avut ocazia practic să pună nicio întrebare, deşi ar fi fost destui doritori iar Cristian Mungiu, cu siguranţă, ar fi discutat cu cei din sală cu cea mai mare plăcere, plin de vervă şi căldură.

Dar a reuşit totuşi să ne transmită ceva ce mi se pare esenţial şi anume să-i urmăm exemplul şi să vorbim cu părinţii, cu bunicii noştri, să-i tragem de limbă să ne spună povestea vieţii lor, cât îi mai avem printre noi: “Este un îndemn pe care văd că unii dintre cei care au citit cartea l-au preluat pentru ei. Cred că nu este nimic mai trist decât să-ţi doreşti într-o bună zi să fi ştiut mai multe despre familia ta, dar să nu mai de unde să afli”.