România bipolară

Persoana care suferă de tulburare bipolară trece brusc prin stări variabile ca durată şi intensitate, de la tristeţe, oboseală, insomnie, lipsa poftei de mâncare, la exuberanţă, dificultăţi de concentrare şi de relaţionare cu semenii, mergând până la tendinţe suicidale în fazele avansate ale bolii. Oamenii de ştiinţă, cercetătorii, medicii psihiatri nu au lămurit precis cauzele tulburării bipolare. Se pare că de vină pentru apariţia acestei afecţiuni ar fi factorii genetici, dezechilibrele neuro-chimice din organism (serotonină, dopamină, noradrenalină), traumele psiho-emoţionale, stresul profesional şi altele.

Privind retrospectiv la cele trei decenii care au trecut de la Revoluţia anticomunistă din 1989, am senzaţia că România se comportă precum un pacient care suferă de afecţiunea psihică descrisă anterior, este tulburată bipolar. În primi ani după 1990, am trecut de la euforia prăbuşirii vechiului regim şi trecerea, la libertate, democraţie şi capitalism, la suferinţele şi tristeţile provocate de reformele economice haotice care i-au îmbogăţit peste măsură pe unii, puţini la număr, şi sărăcit cumplit pe cei mulţi.

Alegerile din 1996 câştigate de Emil Constantinescu şi CDR au oferit perspectiva orientării euroatlantice a României, dar realităţile economice şi sociale ale guvernării de atunci au aruncat oamenii într-o dezamăgire profundă. În cel de-al treilea mandat al preşedintelui Ion Ilescu şi guvernarea Adrian Năstase, românii s-au consolat cu aderarea la NATO (2004) şi închiderea capitolelor de negociere pentru aderarea la UE, dar corupţia, domnia baronilor locali, clientelismul şi alte boli ale tranziţiei postcomuniste au împânzit ţara.

În 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în venele societăţii au fost injectate câteva doze de optimism social şi speranţa bunăstării, dar pentru cei mulţi, sărăci, deznădăjduiţi, uşa speranţei a fost deschisă doar de migraţia către ţările prospere ale Occidenntului. În mandatele preşedintelui Traian Băsescu, populaţia a gustat din rezultatele timide, secvenţiale, relative ale programelor europene şi ale infuziei de capital străin, dar iluzia bunăstării a fost anulată de criza economică din perioada 2009-2012 şi degradarea clasei politice autohtone la toate nivelele de conducere şi administrare a treburilor publice.

Preşedinţia lui Klaus Iohannis a însemnat reconfirmarea parcursului euroatlantic al ţării, dar speranţa pentru creşterea nivelului de trai a primit încă o lovitură de pedeapsă. Avem ritmuri de creştere economică spectaculoase, dar suntem pe locul I la sărăcie în Uniunea Europeană. Colac peste pupăză, pare că nici democraţiei nu-i merge prea bine în România. Se vorbeşte tot mai des despre ingerinţa serviciilor secrete în jocul politic, fără a avea dovezi concrete în acest sens. Nici mass-media nu mai e aşa independentă ca odinioară, din moment ce se povesteşte despre plăţile masive făcute de partidele parlamentare către anumite organe de presă. Mediatic, justiţia a fost redusă la componenta penală, anticorupţia dirijată de interesele obscure ale „câmpului tactic”.

Recent, Eurostat a furnizat o diagramă în care România este plasată pe locul I la riscul de sărăcie sau excludere socială, 34,4% din populaţia ţării aflându-se într-o situaţie dificilă. La nivelul UE, 21,7% din populaţie se află în risc de sărăcie sau excludere socială, România fiind cu 13 puncte procentuale peste acest nivel. Cu alte cuvinte, o treime din cetăţenii ţării noastre se află în următoarele situaţii: (1) au venituri care îi plasează sub pragul de sărăcie; (2) sunt în stare de deprivare materială şi socială severă; (3) trăiesc într-o gospodărie cu intensitate redusă a muncii. Să precizăm că datele Eurostat provin din Ancheta privind calitatea vieţii desfăşurată de ţările membre UE în anul 2021.

Între timp, inflaţia galopantă (15,3% în august 2022, comparativ cu august 2021) a muşcat serios din nivelul de trai al oamenilor. Preţurile la mărfurile alimentare au crescut halucinant, peste 40% la alimentele de bază. Urmează o iarnă complicată de război, preţuri mari, probleme cu energia. La primăvară, nu vom mai fi la fel de sărăci: vom fi şi mai săraci!

O faţetă a României bipolare este reflectată de prosperitatea marilor oraşe şi zonelor metropolitane versus sărăcia localităţilor rurale şi oraşelor mici. Potrivit unei statistici furnizată de Monitorul Social, fundamentată pe datele Eurostat, riscul de sărăcie sau excludere socială era de 44,3% în localităţile din mediul rural, 27,8% în oraşele mici, 14,5% în oraşele mari. Cu cât ne îndepărtăm de urbanul dezvoltat, cu atât creşte şi riscul de sărăcie. Chiar şi o observaţie directă, la faţa locului, cum spun sociologii, ne poate lămuri asupra acestui fenomen: o plimbare din Copoul Iaşului până la Palatul Culturii înfăţişează secvenţe din imaginea unui oraş european, pe când la numai 30-40 kilometri de centrul urban putem vedea oameni şi gospodării dintr-un peisaj pe care l-am dori încremenit în cărţile de istorie ale unor perioade demult apuse.

În timp ce bogaţii marilor oraşe se bucură de confortul unor case şi proprietăţi de sute de mii de euro, săracii satelor se încălzesc cu un combustibil făcut din paie amestecat cu balegă pus la uscat peste vară. De la cappuccino cu croissant fraged din aluat cu unt, servit la poalele Palatului Culturi din Iaşi, la pomana aşteptată după slujba de la biserica satului este oleacă de distanţă socială, care ne tulbură, dar nu pe toţi, şi nu tot timpul.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi