Secolul 22 va fi estetic sau nu va fi deloc

Uneori, e ca în Kafka şi îţi dai seama şi totuşi te simţi vinovat. Pentru ca absurdul să fie deplin. Lucrez într-o instituţie publică şi mi s-a călcat în picioare demnitatea umană. Parcă că e un micuţ stat în stat, iar eu inculpatul principal. Şi totuşi mă simt. Aiurea. M-aş fi putut sustrage prin demisie, plecare inopinată, sinucidere. Asemenea soldatului din războiul despre care vorbea Sartre. Dar voiau prea mult să mă facă să plec. Marele mana­ger a spus despre mine că sunt incompetentă. Eu ştiu că am făcut tot ceea ce mi s-a cerut şi că am avut un comportament profesionist, în ciuda „obstacolelor“. Pretinzând că îţi testează rezistenţa la stres, orice manager te poate trece prin furcile caudine. Fără drept de apel.

Marelui manager nu îi place borseta mea în care îmi ţin un pachet de şerveţele, telefonul pe silent şi banii de cafea. Ştiu că s-a pronunţat cu privire la faptul că nu îi place mersul meu în timp ce mă deplasez cu borseta. A numit-o „poşetă“ şi a spus că mă „plimb“ sfidător cu ea pe umăr. Managerul mediu a afirmat despre mine în prima zi la muncă, după trei săptămâni de concediu, că nu am pus niciodată mâna pe un „produs“ ca să îl aşez la locul lui, că am stat doar la birou.

Managerii au capacităţi paranormale, văd de la distanţă… Nu este adevărat. Am făcut tot ceea ce fac şi colegii mei la locul de muncă. Dar nu are nicio importanţă. Pentru că eu sunt vinovată, orice ar fi. Managerul mediu a recunoscut că m-a urmărit când ieşeam de la lucru cu colegii şi a afirmat că râdeam cu ei, în sensul că părea că ne înţelegem (îmi amintesc că am întors capul, nu mi-a plăcut „gestul“, nu mi se pare normal să fiu cobaiul nimănui, al nici unui şef, al nici unei instituţii…). Iar managerul mare a adăugat că probabil băusem ceva. Vi se pare o glumă bună?

Am atitudine, mă apăr. Dar nu e indicat să îţi contrazici şefii, nu-i aşa? Sunt considerată recalcitrantă. Oamenii se mai ceartă uneori şi se mai şi împacă şi totul trece şi ne cunoaştem şi învăţăm unii de la ceilalţi şi creştem împreună (sau cel puţin aşa ar trebui să fie – între egali). Dar absolut orice devine un pretext pentru ca şefii să dispună de tine cum vor. De exemplu, o colegă m-a făcut „nebună“, „neruşinată“ şi mi-a ordonat să tac. Iar eu am zis doar: „Atenţie la termeni“. Micul ma­nager i-a luat ei apărarea, susţinând că nu a auzit. Colega a negat, în loc să îşi ceară scuze (era atât de credibilă că aş fi putut să o cred până şi eu). Colega mea se încadrează perfect „tonului“ dictat de marele manager. Scopul scuză mijloacele.

Într-o societate în care oamenii nu mai ştiu să spună „îmi cer scuze“ totul e pierdut. Pot fi şi diplomată. Dar diplomaţia merge acolo unde mai există o fărâmă de conştiinţă. Şi între egali. Dar eu nu am drepturi egale cu ale celorlalţi, eu sunt ultimul venit. Marele manager şi-a bătut joc de diplomele mele şi de toţi anii în care am studiat, încă de la început. De tot ceea ce sunt. Marele manager mă detestă. Pentru că nu sunt cineva în ochii lui. Societatea preţuieşte doar banii şi funcţiile. Iar prietena mea spune că sunt idealistă. Ştiu că în sinea ei mă consideră naivă. Poate că sunt. Dar îmi dau seama de multe. De prea multe. Am şi intuiţie, şi empatie. Şi am învăţat să spun: „îmi cer scuze“. Unii ar trebui să îşi ceară scuze că există. Ei, asta ar fi prea mult de acceptat pentru ei. Iar eu sunt o dură. Din „tonul“ a ceea ce scriu, simţiţi cât de „dură“ sunt, nu-i aşa?

***

Un actor a ajuns preşedintele Statelor Unite, politica mondială migrează din ce în ce mai mult spre sfera esteticului, evenimentele şi mişcările sociale sunt interpretate din punct de vedere este­tic pentru că a devenit singurul punct de vedere valabil din care le putem percepe ca atare. De ce nu am avea şi noi, în ţara noastră trasă la indigo, actoraşii noştri? Să renunţăm deci la demnitate şi să ne asumăm pe deplin faptul că va urma un secol care ar putea fi estetic sau deloc (http://www.calvertjournal.com/opinion/show/7841/romanian-anti-corruption-protests-spectacle).

Din ce în ce mai mult cred că secolul acesta nu e (autentic) deoarece a renunţat să fie spiritual. Iar pregătirile pentru un teatru la scară largă, la scena întregii omeniri au început să se vadă. Deja, nu mai putem camufla sub umbrela moralităţii faptul că nu ne (mai) permitem să fim oameni. A fi om presupunând recunoaşterea calităţii de persoană a celuilalt (om), respectul de sine şi respectarea celuilalt ca fiinţă morală, demnă şi conştientă. Ne contaminăm unii de la alţii de calitatea de a nu (mai) fi om şi devenim din ce în ce mai dezuma­nizaţi. Dezumanizarea ne poartă noroc: jucăm din ce în ce mai bine pe scena vieţii.

Nu aţi observat că atunci când eşti rău îşi merge mai bine decât atunci când eşti bun? Îmi place uneori să revin cu discuţia la lucrurile esenţiale, despre care s-a cugetat îndelung, dar insuficient. Despre care doar vorbim. Însă de acţionat, acţionăm tot prost. Pentru că deciziile noastre sunt pragmatice, influenţate de interese, laşităţi, convingeri impuse de cadrul social şi de mentalitatea ce subîntinde modul nostru de a gândi şi acţiona. Şi chiar dacă ştim că nu e bine ce facem, mergem înainte, alături de ceilalţi. Pentru că nu ai suficientă putere, curaj, omenie să defrişezi o cărare nouă pentru tine şi pentru ceilalţi.

Pentru că asta ar însemna să fii geniu sau nebun. În secolul 21 nu mai există nici genii şi nici nebuni. Doar frânturi de genialitate şi oameni pe scena lumii. A reinterpreta totul dintr-o perspectivă estetică ne-ar scoate de sub presiunea exercitată de timp şi ne-ar elibera de constrângerile sociopolitice. Acolo unde morală nu mai poate fi, e nevoie de o schimbare de perspectivă. Pers­pectiva estetică asupra lumii, asupra evenimentelor sociopolitice şi asupra micilor întâmplări cotidiene, groteşti ori absurde, ar putea fi unica valabilă. Dar în ce sens am mai putea crede astăzi că această perspectivă ar fi totodată salvatoare?

Pentru ca frumuseţea să salveze lumea, ar trebui să învăţăm să convertim urâtul, grotescul, defectele umane în urâţenia lor morală şi să le transfigurăm astfel încât să le percepem ca fiind frumoase. Ar însemna să iertăm. Şi să iubim. Adică să înţelegem, să ne punem în locul celuilalt, să justificăm, să nu judecăm. Dar asta nu ar contrazice „lecţia“ pe care semenul ne-o dă prin hidoşenia actelor sale ostentative? Nu sunt Isus. Nu pot iubi umanitatea. Sunt om şi pot iubi şi ierta doar individual.

***

Am început să scriu despre teatru ca aplicaţie la teoriile de filosofia istoriei care m-au preocupat în cadrul unei cercetări. Am continuat prin cronică propriu-zisă, mai mult sau mai puţin şablonată. Şi voi continua în ambele direcţii. Întâmplările vieţii m-au ajutat să îmi formulez mai bine ideile la nivel teoretic şi de aceea ar trebui să le fiu recunoscătoare „duşmanilor“ mei. Sunt multe spectacolele despre care aş fi putut scrie acum, dar mă preocupă altceva. Şi, cu acest prilej, mi-am pus ordine în idei.

Cred în forţa artei teatrale de a schimba oamenii. E o altfel de terapie prin teatru, pe care aş numi-o necanonică. Una dintre rarele mele postări publice pe Facebook e un citat din Sartre: „Subiectul ori­cărei piese ar trebui să se refere la faptul că oamenii se şpotţ schimba“. Dar, în acelaşi timp, nu le pot nega dreptul unor oameni de a fi tot mai urâţi şi mai răi, crescând valoarea estetică a spectacolului lumii. De aceea, e deopotrivă adevărat că oamenii nu se schimbă, ci se adâncesc tot mai mult în sinele lor meschin. Nimeni nu e perfect (condamnabil). Fiecare e liber să contribuie într-un fel sau altul la estetica lumii. Indiferent cum, secolul următor va fi estetic. Sau nu va fi. Deloc. t

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)