Ultimul drum

Soţia, desigur, regretă, copiii, unele rude, dar atât şi pe puţin timp. Să nu te aştepţi să te bocească veşnic. Nu o vor face. Şi nici nu vrei asta, cinstit vorbind. Ne place, probabil, să acoperim totul cu vorbe mari. Dar lucrurile sunt atât de simple! Cum am auzit în copilărie doi bătrâni, basarabeni amândoi, vorbind auzind clopotele de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Uite, când moare Dej, ştie toată ţara şi-i bat clopotele la toate bisericile, cu toate că nu cred că o călcat vreodată în biserică. Când am să mor eu, n-o să ştie nici oamenii de la Goroni (Goruni, satul de peste deal)”.

După ce ieşi pe poarta bisericii (dus de alţii, desigur), o iei la stânga pe sub tei. Sunt nouă. Erau mari şi când erai copil. Acum sunt groşi, cam ciuntiţi, cu crengile tăiate ca să nu atingă reţeaua electrică. Dacă ai noroc să fie în mai-iunie, adică atunci când înfloresc teii, e o minunăţie. Bineînţeles, tu, fiind mortul, adică personajul principal al acestei piese cvasi-funebre, nu mai simţi mirosul îmbătător. Pentru prima şi ultima dată. Aşa că, fiind culcat în sicriu, cu picioarele înainte, cu costum nou şi, eventual, cu vată-n nas, ca să nu ţi se scurgă din nas tot felul de lichide puţicioase, eşti dus pe sub tei. Oamenii vin din urmă, împingându-se unii în alţii, împiedicându-se de rădăcinile teilor de lângă gard, care au ieşit din pământ la suprafaţă. Căci, se vede treaba, teii n-au de gând să moară. Se încăpăţânează să se ţină în rădăcini. Sărăcanii se aţin după „poduri”, pe care femei agere le dau celor stabiliţi de dinainte de rudele mortului. „Podul”, care e format de obicei dintr-o haină învelită în celofan, este însoţit de un ştergar, de un colac şi de o lumânare: „Să fie de sufletul lui Cutare”, spune femeia înmânând pomana. „Bodaprosti”, zice cel miluit şi gustă din colacul pe care au curs picuri de la lumânare. Unele femei varsă câte-o lacrimă pentru cel mort.

Bineînţeles, totul este însoţit de dangătul clopotelor, care acum tare mă enervează câteodată. Locuind aproape de biserică, mă abat „cu ispita de la trebi”. În fine trecem peste. Mortul este însoţit de popă şi de dascăl care cântă cântările lor de înmormântare. Copiii cască gura la odăjdiile strălucitoare ale popii. Şi la moşul ăla cu faţa golită de sânge care stă în sicriu cu mâinile pe piept. Rudele şi câţiva săteni, de obicei cei în vârstă, cărora acuşi li se va „cânta teleanca” şi lor, însoţesc pe cel dus pentru vecie. Sigur, există şi morţi, mai bine situaţi pe scara socială sau mai bogaţi care sunt înmormântaţi cu pompă mare. Sau câte un moş cu fii şi fiice sus-puşi la târg. Dar totul este atât de mincinos. Sentimentul pe care l-am căpătat de ani de zile, căci toţi morţii „trec” pe la poarta noastră – este inutil totul. Cum spunea socru-meu: „Poate să mă arunce şi la câini, că tot degeaba.”

La fântâna „de la biserică” o coteşti iarăşi la stânga, spre cimitirul, care este destul de aproape. Fântâna are o treucă de tablă groasă acum. Pe vremea copilăriei mele treuca (troaca) era făcută dintr-un trunchi scobit de stejar. În treucă se turna apă pentru vite. Apa era scoasă din fântână în ciutura de lemn de la cumpănă. Azi nu mai este cumpănă, nici ciutură, ci un lanţ, la care fiecare căruţaş leagă (să zic mai pe domneşte – ataşează) o găleată de la căruţă. Oamenii de la blocul din apropiere şi cei din mahala nu mai au nevoie de apa de la fântână – au apă curentă. Înainte era mult noroi şi urme înfurcate de animale în jurul treucii. Azi, când treuca este făcută la marea ştiinţă din tablă vopsită în roşu, sunt mai puţine urme de animale, pentru că şi animalele sunt mai puţine. Câţiva cai, viţei şi tot mai puţine vaci an de an. De ce să te mai sileşti să ţii vacă, dacă laptele şi carnea le poţi cumpăra de la magazin – îşi zic oamenii. Aşa gîndeşte orice consătean, chiar şi cei mai în vârstă. La drept vorbind, cam aşa gândesc şi eu. Sigur, mai sunt câţiva oameni care aşa s-au învăţat şi se încăpăţânează să ţină în continuare vite. Vezi câte-o băbuţă cu jordia în mână mânând văcuţa – sufletul ei. Vorbeşte cu ea ca şi cu un om.

Asta până ce-ţi vine ceasul să fii dus pe deal. Unii se zbat să-şi facă un mormânt mai ocoş, cum se zice pe ungureşte, adică mai iscusit, mai inteligent. Dar cui foloseşte? O proastă de aici din Tomeşti (dar e venită pe meleagul ăsta) a intrat în conflict cu popa ca să-şi facă mormânt la poarta de intrare a cimitirului. Voia ea să-şi înmormânteze părinţii mai „ocoş”, cum spuneam. Popa a zis până la urmă mai necreştineşte: „Dă-o dracu de nebună, că nu ştie să intre în rândul oamenilor”. Până la urmă a murit şi ea. Era asistentă medicală. N-o mai ştie nimeni. Nici măcar nu are cine îi îngriji mormântul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist