„Amprenta” Teodor Corban

Deşi ele nu lipsesc şi nu sunt marginale, nici minore, neîndoielnic, nici în teatru, acestuia îi rămân şansele de o incomparabilă mobilitate ale abordărilor regizorale – interpretări diferite, date unuia şi aceluiaşi text dramaturgic, de la o mizanscenă la alta: ceea ce constituie de fapt miza – cheie a creaţiilor scenice în derularea istorică a competiţiei, mereu deschisă, între viziunile interpretative semnate de regizori-hermeneuţi în acte, nu doar în speculative „ipoteze” lansate într-un circuit al receptării strict intelectuale, doar de idei, ci asumându-şi riscul enorm al unei întregi munci în echipă pentru „moşirea” a altceva decât „văzuseră” alţii în acelaşi text. Sunt şi în cinema reluări (remakes), noi abordări ale unui scenariu (script) care, astfel, nu mai e la prima sa ieşire în lume, dar situaţia aceasta e oricum mult mai rară în materie de film decât în teatru şi tocmai de aceea implicaţiile asumării riscului (nu numai estetic) în decizia regizorului de film sunt încă şi mai dure.

Filmul mut al începuturilor fusese o afirmare (necomplexată de nimic, încă din etapa aurorală a istoriei acestei noi forme de artă a spectacolului) a primatului imaginii. Se putea nara şi fără cuvânt, raporturile dintre personaje şi dinamica/ devenirea lor se dezvăluiau spectatorului sau îi erau sugerate pe calea unui „discurs” de imagini, graţie unei semantici a acestora şi a succesiunii, mutaţiilor şi „dialogului” lor. Trecerea de la „mut” la filmul vorbitor îi conferea acestei arte tinere, esenţialmente mereu una prin excelenţă a imaginii, posibilităţi noi, dar nu atât de ordinul naraţiei şi naraţiunii filmice, cât mai ales pe o linie a aprofundării motivaţiei psihologice şi morale a diegezei, a versanţilor complementari (de natura unui mai complex dramatism) legaţi de ceea ce gravitează în jurul, în câmpul conflictului şi al dialogului, acesta din urmă cu tot ceea ce el pe de o parte, „spune”, dar în acelaşi timp şi ascunde.

Tocmai am văzut filmul Urma al lui Dorian Boguţă, o peliculă dintr-o categorie rarisim reprezentată în cinematografia noastră de azi, cea a filmului-anchetă poliţistă. Şi n-a trecut prea mult timp nici de când l-am văzut pe acelaşi actor deosebit şi mult solicitat, Teodor Corban, şi în Cărturan, al lui Liviu Săndulescu. Cred că nu e deloc întâmplător că s-a mizat, în ambele cazuri, pe potenţialul unuia şi aceluiaşi interpret de prim rang pentru două roluri dominante, de o proeminenţă aparte în filme de o anume complexitate de altfel în ansamblul structurii lor, dar în care cele două personaje – creaţii ale interpretului ieşean i-au cerut şi pus în valoare acestuia o disponibilitate, cu pondere decisivă a jocului de fineţe pe linia reliefării nuanţelor. Dincolo de atâtea diferenţe care le disting le fac perceptibilă fiecăruia în parte, dominanta stilistică proprie, în amândouă se simte, de la scenariul-germene şi până la sinteza finală de pe ecran – o aspiraţie-cheie, definitoriu modelatoare, către un cinema care „pariază” pe subtilitate, tocmai în aceasta stând legătura de profunzime între casting şi viziunea regizorală a filmului ca întreg.

Cărturan era „povestea” unui sfârşit de viaţă (a protagonistului) trăit nu sub semnul vreunei zbateri sau obsesii, generate de „moartea” (medical) anunţată a personajului titular, bolnav de un cancer terminal, târziu descoperit. Nu e nici timp pentru lamentaţii sau monolog interior şi nici Cărturan al scenariului şi al lui Teodor Corban nu e croit din vreun astfel de „aluat”. Tot ce întreprinde el îi e dedicat, pragmatic şi sobru, nepotului căruia îi este singurul sprijin şi grijii pentru viaţa acestuia de după moartea sa. Pentru sine? Pregătirea mesei de pomenire (oferită cu anticipaţie vecinilor) în prezenţa „pomenitului” viu şi cu coşciugul la doi paşi de „destinatar” şi invitaţi. Nu e nimic strident sau artificial ostentativ în articularea de scenariu: imagine a unui ethos viril, de demnitate (nezgomotoasă) a omenescului în pragul morţii. Secvenţele „solistice” rare (începând cu întoarcerea de la medic, drumul spre casă) răsfrângerile de sugestie a interiorităţii protagonistului pe axe ale raporturilor sale cu ceilalţi: cele două femei care află primele adevărul, preotul (Adrian Titieni), cumpărătorul casei (pentru a o demola) şi mai ales nepotul, înaintea şi după aflarea explicaţiei atâtor schimbări. Toate acestea se bizuie pe capacitatea deosebită a actorului titular, a sa în primul rând, de a absorbi în jocul său, cu o mare şi discretă mobilitate, semantica implicită a unui omenesc credibil în simplitatea sa frumoasă, nediscursivizată, subtilă. În Urma Teodor Corban e anchetatorul în tandem şi complementaritate cu coechipierul său (Dragoş Bucur). Un rol şi un film făcute aproape numai din secvenţe de dialog ale anchetei poliţiste, cu tatonările, rateurile şi în cele din urmă dezlegările sale de motivaţii, conexiuni şi vulnerabilităţi care marchează treptata ordine de acces la înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat, dar fără obişnuitul spectaculos al raţionamentului detectivistic in progress, ieşire din haosul unui puzzle (ascunzişuri duplicitate, false mărturii). O dramaturgie filmică de face-a-face anchetator(i) vs anchetaţi, în care fizionomiile, imaginea cu detaliile ei de reacţie şi în mişcare joacă, ele, chiar mai mult şi cu o mai mare fineţe şi subtilitate decât cuvintele.

Teodor Corban, interpret de un preţios firesc al creativităţii şi fineţei de inventivitate actoricească, la apogeul maturităţii sale de maestru al scenei şi ecranului, te face să te gândeşti, adesea, văzându-i filmele la arta unor monştri sacri ai ecranului de talia francezului Jean Gabin sau a americanului Spencer Tracy, cu acel calm relief al rolurilor şi economia lor verbală, stil al unei nobile familii de spirite din arta filmului.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar