Complicitatea unei şefe de bancă? Iaşi – Povestea incredibilă a unei familii fericite ajunsă în stradă după executarea vilei de 350.000 euro

Aşa e în capitalism: băncile oferă credite care pun economia în mişcare (o certitudine) şi ajută oamenii să-şi îndeplinească năzuinţe (o probabilitate care se poate rostogoli uneori în catastrofă). Băncile riscă foarte puţin, întrucât deţin bani obţinuţi din controlul circulaţiei acestora şi îşi iau măsuri asiguratorii extrem de dure atunci când oferă credite. Când se întâmplă să se prăbuşească vreo bancă nu e din vina simplilor deponenţi, ci a marilor rechini şi a lăcomiei bancherilor. Sigur, sunt şi alte cauze, dar nu mi-am propus o analiză a mecanismelor bancare. Povestea ce o voi spune este despre o întâmplare cu tâlc înfiorăror de nedreaptă şi incredibil de adevărată despre lăcomia/ avariţia/ insensibilitatea şi abdicarea de la minima moralia, care pot conduce la adevărate drame omeneşti.

Ştim că băncile nu sunt societăţi filantropice, ci afaceri care se supun zeului profitului. Însă zeul nu sălăşluieşte în Panteon, ci în sedii bine păzite, făcute din piatră ori beton armat. Înlăuntru sunt nişte oameni uşor misterioşi, temători şi neîncrezători în solvabilitatea solicitanţilor de credit. De aceea îşi iau măsuri aspre pentru a se asigura că banii se vor întoarce înmulţiţi înapoi. Au ei suflet? Unii spun că nu trebuie să aibă. Ei nu cred nici în povestiri biblice, precum cea a înmulţirii talanţilor în chip misterios, prin lucrarea lui Dumnezeu. Cum nu cred nici în rolul lui Dumnezeu în economia faptelor lumeşti. În bănci guvernează reguli stricte, nu principii înalte. De aceea, atunci când ţi se întâmplă să ceri un credit trebuie să înţelegi că nu poţi fi decât realist, nu mistic.

Iată povestea: doamna, şefă de bancă oferă un credit şi se asigură că firma de executor judecătoresc a soţului, cu care banca, nu şefa băncii, Doamne fereşte! are un contract de colaborare. Atunci când debitorul nu mai este solvabil, şefa apelează la instituţia numită executor judecătoresc, nu la soţul iubitor, Doamne păzeşte! şi îşi recuperează creditul prin vânzarea/ executarea forţată a bunului garant. O întâmplare banală, veţi spune, din specia celor care însoţesc istoria capitalismului dintotdeauna. Iar capitalismul este despre reguli executorii, nu despre romantism. Dacă vrei romantism, te faci poet, nu bancher.

Urmează povestea de pe versantul opus, acolo unde regulile nu sunt la fel de rigide, ba uneori pot fi de-a dreptul impredictibile. Un cuplu oarecare – ea româncă, el italian – contractează un credit de la banca ce este condusă de doamna şefa de filială. Cuplul îşi construieşte o casă frumoasă, care devine garanţia creditului. Dar în istoria cuplurilor, mult mai mult  decât în cea a băncilor, se întâmplă uneori să intervină neprevăzutul. Deşi părinţii şi cei doi copii par fericiţi în noua casă, macaronarul amoroso abandonează totul de dragul unei june nărăvaşe. Soţia, disperată, nu mai poate achita creditul. Aici banca recurge la executorul judecătoresc. Restanţa este de 70 de mii de euro, în vreme ce casa valorează peste 350 de mii. Femeia bătută de soartă încearcă să se salveze, dar din păcate nu reuşeşte. În acest moment, cuplul format din şefa băncii şi executorul judecătoresc se rinocerizează, executând-o pe debitoare, mamă a doi copii, pentru suma restantă. În spatele cortinei, cuplul de rinoceri îşi freacă mâinile de bucurie: e şansa vieţii lor să se căpătuiască pe seama dramei femeii părăsite de soţ şi de noroc. Cuplul aranjează ca totul să pară legal. Urmează procedurile de licitaţie ticluite în consiliul de familie lărgit, iar în ziua fatidică – pentru debitoare – dar apoteotică – pentru învingători – fiica rechinilor se căpătuieşte cu o vilă superbă, contra unui preţ de garsonieră într-o zonă oarecare a Iaşului.

Cuplul executor e curat ca lacrima, întrucât casa a fost executată pe numele fiicei, care prin căsătorie poartă un alt nume.

Aceasta este povestea cu final fericit pentru rechini şi dramatic pentru biata femeie rămasă pe drumuri cu doi copii. Care copii nu-şi pot imagina că soarta poate fi atât de nedreaptă şi s-au agăţat de lucruri, plângând sfâşietor, atunci când executorul a venit să îi scoată din casă, pentru a-i face loc propriei progenituri. Scena alungării copiilor este insuportabil de povestit în detaliu; nu o voi face nici eu, pentru a nu încheia într-o notă dramatică. Aleg să închei într-o notă moralistă. Dar de ce să amestec morala într-o afacere despre bănci? Cine vrea final moral să meargă la biserică ori la şcoală, ori la moraliştii de serviciu, vor spune unii. La bancă te duci ca să rişti totul: banii, viitorul, iar uneori chiar viaţa.

Aceasta este una din multele poveşti din istoria capitalismului. Lăcomia i-a dezumanizat într-atâta pe unii dintre noi încât i-a transformat în rechini. Iar atunci când capitalismul este mai ales despre lăcomie, nesaţ şi abdicare de la orice valoare morală şi umană, istoria lui se va încheia probabil cu un eşec. Însă nu vreau să supralicitez semnificaţia acestei istorii. Nu voi schimba eu soarta oamenilor, nu am cum să o alin pe femeia rămasă pe drumuri cu cei doi copii şi nici nu mă voi duce la învingători să le spun de la obraz că s-au comportat ca nişte bestii. Nici nu doresc să îi întâlnesc vreodată. Dar ce voi face: îmi voi retrage contul de la banca ce le-a permis celor doi rechini fără inimă să se comporte astfel. Şi voi sfătui şi pe alţii să o facă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Text apărut în secțiunea OPINII a Ziarului de Iași