Din 2015, Patricia Aramă, 36 de ani, a început să lucreze cu victimele minore care au trecut prin agresiuni sexuale. Timp de trei ani a fost psiholog clinician în cadrul DGASPC Sector 2, București, apoi a părăsit sistemul de stat și a decis să continue în cabinetul propriu. Formarea pe care și-a ales-o, mai degrabă ca autodidactă și „furând” din modelele din alte țări, a adus-o în atenția Biroului de Agresiuni Sexuale din București (activ din 2019), care i-a solicitat expertiza în mai multe cazuri. Biroul (BAS) este singura structură din Poliția Română care are anchetatori specializați în audierea copiilor. Mărturiile cât mai clare ale minorilor sunt esențiale în astfel de cazuri și, implicit, în încadrarea faptelor de către procurori.

– Care este simptomatologia pe care ați identificat-o la copiii care trec prin astfel de traume?

– Sunt niște simptome care pot apărea frecvent, dar nu există un tablou standard. Sunt unele studii care ne arată că o treime din copii nici nu dezvoltă simptome de intensitate clinică în momentul evaluării sau în urma agresiunii sexuale. Pe de altă parte, la mulți copii am întâlnit emoțiile de vinovăție și de rușine, care sunt exacerbate.

Rușinea – copiii, chiar dacă sunt de vârstă mai mică, conștientizează că propria nuditate în prezența altei persoane sau nuditatea persoanei în prezența lor este ceva rușinos, interzis.

Vinovăția – încep să simtă că au fost părtași sau că au contribuit într-un fel la situația de agresiune.

Este ca un cerc vicios: din rușine nu povestesc, ulterior apare vinovăția că nepovestind au contribuit la situația aceasta. Înainte de toate, agresiunea sexuală este o crimă care ține de un secret, de un lucru ascuns.

– Cine sunt agresorii copiilor, de obicei?

– În majoritatea cazurilor, sunt persoane (de multe ori bărbați) din familie sau apropiați ai familiei, prieteni, vecini. Au fost situații în care tații sau unchii au fost agresorii. În majoritatea covârșitoare a cazurilor sunt persoane apropiate de copil. Contrar poate opiniei generale, agresiunea nu se produce la modul – copilul este tras într-un colț de un necunoscut și este agresat. Nu, el este în spațiul lui familial și familiar, cu persoanele în care are încredere.

– Care sunt semnele îngrijorătoare la care adulții, părinții, ar putea fi atenți la copiii lor?

– Ținând cont că nu există un tablou specific, niște simptome care apar neapărat, orice schimbare poate avea drept cauză o agresiune sexuală. Dar o situație cu care m-am întâlnit frecvent, întrebându-i pe copii cum au ajuns să povestească, a fost că la un moment dat adultul i-a întrebat: „E ceva care te supără? E ceva care ți s-a întâmplat?”. Sunt întrebări minune care îi încurajează pe copii să vorbească. Există anumite simptome pe care copiii le pot manifesta:

• coșmaruri – în care pot să apară direct agresorii sau coșmaruri cu conținut amenințător;
• o stare de frică, de alertă, de tensiune continuă;
• simptome psihosomatice – încep să se plângă de dureri de burtă, de amețeli, de greață – fără o cauză medicală;
• la copiii mici – până în 8-9 ani – stresul posttraumatic se poate manifesta în joc. Dacă părinții sunt atenți la cum se joacă, ce desenează copilul, pot să apară tematici legate de aspecte sexuale. Adolescenții încep să se retragă, să nu mai comunice, să apară simptome de anxietate sau de depresie. O adolescentă cu care am lucrat îmi spunea că, imediat după agresiunea care fusese extrem de violentă din partea unei persoane din familie, a avut ideație suicidară. Plaja de simptome este extrem de largă. Cred că partea comună este că se întâmplă o schimbare în copil și trebuie să întrebi: „ce ți se întâmplă?”.

Aflați amănunte de pe libertatea.ro.