Caută 
1 MIN
În data de 4 aprilie a.c., Academia Română aniversează 154 de ani de existenţă. Îi împlineşte cu discreţie – este pentru prima dată de când am devenit membru al celui mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării, în anul 2000, când ziua aniversării nu ne regăseşte, pe cei care suntem onoraţi să fim membrii săi, în Aula Magna din Calea Victoriei. Vremurile pe care le trăim ne împiedică să fim prezenţi acolo, dar nu ne pot împiedica să ne îndreptăm gândurile spre trecutul şi prezentul instituţiei, să revedem cu puterea minţii fragmente din istoria sa.
De fapt, este firesc să ne gândim la venerabila instituţie – fie şi numai pentru faptul că, în toate sondajele de opinie publică în care se adresează întrebarea „În care dintre instituţiile listate mai jos aveţi cea mai mare încredere?”, Academia Română se găseşte în primele locuri, alături de Biserică şi de Armată. Este o recunoaştere tacită a rolului pe care şi l-a asumat încă de la începuturi şi l-a îndeplinit pe întreg parcursul istoriei sale. Şi, dacă privim în urmă şi reflectăm la instituţiile care au precedat-o, cu misiuni asemănătoare sau chiar identice, vedem că primele încercări de întemeiere a unei academii apar încă din vremea domnitorilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, adică în secolul al XVI-lea. Primul a înfiinţat o academie la reşedinţa sa din Târgovişte, academie la care invita oameni de cultură români şi străini pentru dezbateri şi discuţii care acopereau o multitudine de subiecte şi domenii. Despot Vodă a fondat la Cotnari o şcoală de nivel academic (Shola latina) care dispunea şi de o bibliotecă, în baza unui proiect care urmărea înfiinţarea unei academii a oamenilor de cultură la Suceava. Aceste două prime încercări au fost urmate de apariţia unor societăţi ştiinţifice şi culturale la Iaşi, în timpul domniei lui Vasile Lupu, în anul 1644, şi la Bucureşti, în anul 1688, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Ambele erau gândite pe modelul academiilor greceşti de ştiinţe şi însufleţite de dascăli străini. Câţiva ani mai târziu, în 1694, Constantin Brâncoveanu a schimbat statutul şcolii de la Bucureşti, transformând-o într-o Academie Domnească, de fapt prima formă închegată de învăţământ superior din Ţara Românească. A urmat înfiinţarea Academiei Domneşti de la Iaşi, în anul 1707, prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, continuatoarea societăţii culturale create de Domnitorul Vasile Lupu.
Nu numai în Ţările Române s-au născut asemenea mişcări şi instituţii cultural-ştiinţifice. La Sibiu a apărut, în 1795, o societate filosofească ce reunea medici, istorici, filosofi, alte societăţi culturale, literare şi ştiinţifice întemeindu-se la Braşov, în 1821 şi la Iaşi în 1834 – Societatea Medicinei şi Istoriei Naturale. În sfârşit, în 1866 apare decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române al cărei scop principal consta în stabilirea ortografiei limbii române, a regulilor gramaticii şi alcătuirea unui dicţionar al limbii române. Societatea Literară Română, născută la 1 aprilie 1866 şi declarată în 1879, prin lege, institut naţional sub numele de Academia Română, a avut douăzeci şi unu de membri fondatori proveniţi din toate regiunile locuite de români, prima sa conducere fiind asigurată de Ion Heliade Rădulescu – preşedinte şi Timotei Cipariu – vicepreşedinte.
Acestea sunt începuturile Academiei Române – cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării şi, cu siguranţă, unul dintre pilonii continuităţii şi fiinţei noastre naţionale.
Amintirile mele legate de Academia Română datează din copilărie/adolescenţă, când am avut prilejul să cunosc unii dintre membrii ieşeni (şi nu numai) – Ştefan Procopiu, Geo Bogza, Radu Cernătescu, Vasile Răşcanu, Olga Necrasov, Ioan Zugrăvescu, Vasile Mârza, Petre Jitariu, Raluca Ripan, Costin D. Neniţescu, Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu şi alţii. Toţi m-au impresionat – în primul rând prin distincţie şi modestie, prin orizontul cultural şi ştiinţific, prin disponibilitate şi cumpătare. Era o reală încântare să-i asculţi, trăiai uneori momente de înălţare sufletească, îţi doreai să ajungi într-o zi asemenea lor.
Astăzi, la 20 de ani de la intrarea mea în Academia Română, mă simt la fel de emoţionat atunci când mă aflu în Aula Magna, îmi pregătesc riguros şi minuţios intervenţiile, sunt permanent conştient de responsabilitatea la care mă obligă calitatea de membru şi de vicepreşedinte al înaltului for.
Academia Română împlineşte zilele acestea 154 de ani de existenţă. Să-i adresăm un gând frumos şi curat, cu respect şi admiraţie pentru tot ce a înfăptuit şi înfăptuieşte pentru naţiunea română, pentru prezenţa şi vizibilitatea ei în exteriorul ţării, pentru rolul său de promotor al valorilor autentice, al culturii şi ştiinţei.
Vivat, crescat, floreat!
Acad. Bogdan C. Simionescu este Vicepreşedinte al Academiei Române
