Ieşeanul care joacă timpul pe degete. Niciun orologiu din Moldova nu bate fără ştirea lui

Ion Cristea şi-a petrecut toată viaţa în spatele cadranelor de ceas. Aplecat deasupra unui ceas fin, de mână, sau ascuns, la propriu, în spatele cadranelor mari din turnurile cu ceasuri mecanice din toată ţara. Le-a creat, le-a resuscitat şi s-a îngrijit toată viaţa de ele. Acum însă, pare că a ajuns pe secţia de paliaţie. Ceasurile asupra cărora a vegheat toată viaţa Ion Cristea se opresc unul după celălalt, odată cu moartea celor care le-au întors şi le-au potrivit greutăţile.

„Este un ceas şi în curtea Bisericii Bărboi, în turn, însă acesta n-a mai funcţionat în ultimii doi ani, de când a murit cel care avea grijă de el. Acum e în paragină“, spune bărbatul scrâşnind aproape din dinţi. Dacă ceasul Bisericii Bărboi s-a oprit, restul ceasurilor turn care încă mai bat în Iaşi sunt funcţionale datorită lui. Ion Cristea a repus pe picioare ceasul Spitalului Sfântul Spiridon, unul dintre cele mai vechi din Moldova, care datează din 1843 şi nu funcţiona de 40 de ani, a repus în funcţiune ceasul turn al Bisericii Lipoveneşti şi din 1984 păşeşte aproape zilnic în turnul Palatului Culturii, pentru a veghea asupra ceasului de acolo, unul dintre ceasurile care au funcţionat aproape fără oprire din 1925 când a arătat pentru prima dată ora exactă.

Roţi zimţate, aduse de la Bârlad

Podul Palatului Culturii pare un şantier abandonat de 20 de ani. Podeţele de scânduri amplasate deasupra podelelor cu centimetri buni de praf pe ele scârţâie şi gem ca podeaua unei bărci izbite de valuri la fiecare pas mai apăsat. Soarele se strecoară prin geamurile crăpate şi vreo două pisici, care au urcat până în vârful clădirii, aşteaptă porumbeii neatenţi care îndrăznesc să se avânte înăuntru.

Ion Cristea însă păşeşte încrezător şi calculat, ca un pendul, până în camera luminată în care se află ceasul din Palatul Culturii. În toată impresia de şantier abandonat al podului, mecanismul ceasului pare şi acum aproape nou-nouţ. Rotiţele fine se învârt imperceptibil, furca ancaratului (mecanism de funcţionare a ceasului) se mişcă perfect simetric, iar pendulul se leagănă leneş.

Singurul sunet din mecanismul cât un şifonier e un tic-tac apăsat şi un vâjâit prelung la fiecare minut, când o elice se învârte, tamburul care numără secundele întorcându-se să o ia de la capăt. Deasupra acestuia, într-o altă încăpere, un sistem de bârne de lemn susţin opt clopote care scot fiecare câte o notă muzicală distinctă, astfel încât să poată difuza melodia care se aude de fiecare dată la oră fixă.

Ceasul din podul Palatului a fost recondiţionat de o echipă de şase persoane în 1984, din care a făcut parte şi Ion Cristea şi care revine, de atunci, la interval de câteva zile pentru a verifica dacă totul este în regulă. Ceasul se învârte singur, un generator ridică la fiecare 12 ore greutăţile care atârnă sub încăperea în care este ceasul aproximativ 20 de metri.

„Ceasul de aici este instalat în 1925, cu ocazia inaugurării Palatului şi a început să funcţioneze imediat. E făcut în Germania, adus şi instalat aici de Casa Reprezentativă. La vremea instalării lor, chiar şi la mult timp după aceea, ceasurile acestea turn aveau un rol social. Oamenii le foloseau ca repere, erau o necesitate“, povesteşte bărbatul. Însă când l-a reconstruit şi, pe parcurs, cât l-a întreţinut, lui Ion Cristea i-a venit foarte greu să găsească piesele necesare, fiind nevoit să se ducă până la fabrica de rulmenţi în Bârlad pentru a-l putea pune din nou în mişcare atunci când roţile zimţate se defectau. „Eu nu înţeleg cum se poate ca Iaşul, dintr-un oraş care avea o zonă industrială, să nu se mai poată executa un fleac de roată zimţată sau alte chestii din astea, care erau normale şi care se făceau acum 200-300 de ani fără probleme. Nu înţeleg cui serveşte această distrugere toatală a industriei naţionale. Nu există nimeni să înregistreze ceasurile la patrimoniul acestei naţiuni lăsate de izbelişte şi dată la fier vechi de oameni care nu au habar de cultură.“

Repara ceasurile profesorilor în facultate

Ion Cristea a încercat de mai multe ori să strângă în jurul său oameni tineri care să poată fura meserie de la el, însă spune resemnat că „noua generaţie are alte priorităţi“. De altfel, el este în prezent una dintre puţinele persoane care sunt atestate ca expert în mecanică fină şi orologie.

Bărbatul a reparat majoritatea ceasurilor turn din Moldova şi pentru că este considerat expert în restaurări metale, în trecut, a restaurat statuia libertăţii din Ploieşti şi copertina de pe Palatul Cotroceni. „Am avut un prieten în copilărie cu vreo doi ani mai mare decât mine, care era un fel de văr de-al doilea. El a ajuns la Bucureşti şi nu ne-am văzut zeci de ani, dar când ne-am întâlnit făcuse armata şi a ajuns general. Şi în armată repara ceasurile la întreaga cazarmă, avea o întreagă pasiune pentru treaba asta şi noi doi am fost singurii care ne-a interesat din toată generaţia. Nu ştiu, poate o fi ceva genetic“, povesteşte bărbatul râzând.

Acesta se trage dintr-o comună din judeţul Bacău şi a urmat două facultăţi, ambele la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, dar nu vrea să vorbească despre ele pentru că nu au avut legătură cu meseria pe care o practică. De fapt, spune râzând că a citit mai multe cărţi despre mecanică fină în timpul liber decât a făcut-o în timpul ambelor facultăţi. „Dacă făceam mecanică fină la Institutul Politehnic nu mai făceam apoi nimic… Însă m-a pasionat foarte mult şi cât am fost student. Toată facultatea am reparat ceasuri. De la colegi, de la profesori, de la toată lumea. Aveam un administrator care, ca să nu facem scandal, ne-a dat o cameră unde era uscător să stăm acolo şi să reparăm ceasuri. Eram trei colegi şi petreceam zi şi noapte acolo“, îşi aminteşte bărbatul.

Simirad a oprit Hora Unirii

Despre ceasul din podul Palatului Culturii, bărbatul spune, cu regret, că nu mai este ce a fost nici măcar în anii comunismului. Pe atunci fusese adusă o staţie de sonorizare în anii ‚70, pentru că pe atunci la oră fixă se difuza şi o bucată din Hora Unirii. Se voia atunci ca, prin acea staţie de sonorizare, să se poată transmite Hora Unirii până la Chişinău, însă în timpul lucrărilor s-au schimbat viziunile Moscovei asupra deschiderii oferite iniţial.

„Aşa că ne-au spus «Niet» şi am rămas cu o staţie de sonorizare foarte puternică, care putea transmite cu uşurinţă şi până la Bucureşti. A fost o posibilitate care nu a fost speculată. Aşa că am instalat difuzoare peste tot în Iaşi şi Hora unirii era difuzată de la gară, la universitate sau în Piaţa Unirii. Însă după anii ‚90 lucrurile au luat o turnătură nefirească pentru naţia română. Cei care au venit au socotit că e mai bine să intrăm în Uniunea Europeană fără fabrici, fără uzine şi fără Hora Unirii“, crede profesorul. Acesta povesteşte că, în jurul anului 1993, primarul de la momentul acela în Iaşi, Constantin Simirad, a cerut ca difuzorul din faţa primăriei să fie oprit, ca să nu îl mai deranjeze zgomotul. Încet, sistemul a fost oprit în tot oraşul, iar acum staţia de sonorizare se află în depozitele Muzeului Tehnic.

Ceasul va fi legat la GPS

Văzând cum timpul pare să înghită ceasul din podul Palatului Culturii, Ion Cristea s-a hotărât să încerce să îl facă obiectiv turistic. A cerut aprobări pentru ca toată zona din pod să poată fi transformată într-un muzeu al ceasurilor, al timpului, însă a întâmpinat mai multe probleme. Întâi, constructorul care a câştigat iniţial contractul de reabilitare a Palatului Culturii i-a luat, când a împachetat, şi greutăţile de la ceas şi încă 100 de kiloagrame de bucşe. Apoi a mai întâmpinat un obstacol în dreptul pompierilor. Aceştia i-au refuzat aprobarea pentru că au susţinut că oamenii pot veni să se arunce de pe Palatul Culturii, vizitând ceasul. Astfel încât Ion Cristea, care anul viitor va împlini 20 de ani de când se îngrijeşte de ceas, e şi unul dintre puţinii ieşeni care se bucură de el.

Momentan lucrează la un proiect cu cei de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare pentru a face ca ceasul să poată fi legat de sateliţi printr-un sistem GPS şi ora exactă să se calibreze automat. „Pentru că ceasurile acestea trebuie păstrate, merg foarte bine. După ce vor fi legate la sateliţi, vor fi chiar ideale. Ceasurile au mers de cel puţin 150 de ani şi mai pot să meargă cel puţin încă pe-atâta.“