Mircea Toma faţă cu reacţiunea

Un text postat cu câteva zile în urmă pe blogul lui Mircea Toma găzduit de ziarul "Adevărul" a stârnit o mică furtună în mediul online, mai ales pe reţelele sociale. Şi nu degeaba. Titlul acestuia ("Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu"), finalul articolului ("La capătul drumului pe care şi-a lăsat primii paşi conceptuali Liiceanu nu se află o gară legionară. E una nazistă") şi tonul inchizitorial, în care nu e loc de nici un fel pentru dileme intelectuale, ci doar de certitudini în baza cărora se lipesc etichete denigratoare, i-a şocat şi descumpănit pe unii şi, probabil, i-a încântat pe alţii. La originea acestui puseu de "mânie civică" stau două intervenţii publice ale celor două personaje incriminate public: discursul poetei Ana Blandiana, ţinut la Cluj cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai şi un interviu acordat de Gabriel Liiceanu postului de radio RFI. În care s-a vorbit, între altele, despre efectele multiculturalismului şi corectitudinii politice care au impus viziuni schematice, nerealiste, asupra felului în care societăţile occidentale ar trebui să gestioneze relaţia cu extinsele comunităţi musulmane din Europa şi în ultimă instanţă la maniera în care vechiul continent îşi defineşte propria sa identitate. Ceea ce, inevitabil, a adus în discuţie şi subiectul foarte actual al masivului flux migraţionist cu care se confruntă europenii în acest moment.

Nu e foarte clar de ce autorul şi-a îndreptat atenţia doar asupra celor doi. În ultima vreme păreri la fel de tranşante, evident condamnabile din punctul său de vedere, au avut şi alţi intelectuali de marcă precum Horia Roman Patapievici sau Matei Vişniec (care trăind la Paris ar trebui să aibă, în principiu, ceva mai multe informaţii decât Mircea Toma pe acest subiect). Ce e sigur însă e că tonul jignitor şi epitetele aplicate nonşalant unor oameni, dincolo de faptul că sunt total nepotrivite mai ales atunci când e vorba de personalităţi de prim rang din spaţiul cultural românesc, nu au nici un fel de acoperire în realitate. Pentru asta e suficient să citeşti, cu bună credinţă, inclusiv pasajele la care face trimitere chiar autorul pentru a-şi justifica poziţia. Poţi, desigur, să fii în total dezacord cu ideile exprimate de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu sau alţii cu opinii similare. Nu e nimic de condamnat aici. O dezbatere civilizată de idei e chiar binevenită. Dar asta nu-ţi dă nicidecum dreptul să enunţi, de pe poziţii de superioară vigilenţă ideologică, sentinţe de tipul celor formulate de Mircea Toma.

Acest gen de abordare ni-l aduce în minte pe Dmitri Kiseliov, şeful agenţiei "Sputnik" (unul dintre principalii vectori de propagandă ai Kremlinului, cu peste o mie de jurnalişti prezenţi în 30 de ţări) care la preluarea mandatului, în 2014, le-a spus angajaţilor că rostul lor nu este acela de a informa, ci de "a iubi Rusia". Ei bine, se pare că şi pentru adepţii înfocaţi ai agendei liberale progresiste dragostea năvalnică pentru propriile teme şi convingeri a intrat în sfera fervoarei religioase (pe care din principiu o repudiază) astfel încât oricine le pune în discuţie nu poate fi, prin definiţie, decât un "fascist", un "legionar" sau un "nazist" şi trebuie demascat ca atare. Acest tip de dictat e o practică destul de răspândită în Occident, mai ales în campusurile universitare. La începutul anilor ’90 o parte a elitelor politice şi intelectuale, adepţii stângii progresiste, de genul celor care astăzi îl susţin entuziast pe autodeclaratul socialist Bernie Sanders, au decretat că o serie întreagă de cuvinte, sintagme, subiecte sau abordări ce ţin de viaţa politică şi socială sunt tabu. Aşa s-a născut şi s-a impus în spaţiul public ceea ce numim "corectitudinea politică". Iar a te abate de la ea a devenit între timp extrem de costisitor în plan personal, mai ales în spaţiul academic şi intelectual. În opinia unui cunoscut jurnalist de peste ocean, Daniel Henninger, avem de a face cu expresia unui tip de "maoism american".

Se alocă bugete masive pentru acest gen de iniţiative, de la climate change la incluziune, micro-agresiune, sexism, discriminări pozitive etc. S-a creat o adevărată piaţă în materie. Din acest punct de vedere Mircea Toma este bine plasat. Stă mărturie un raport, "Annual Report On Hate Speech in Romania 2014 – 2015", un proiect finanţat printr-un grant norvegian în care sunt menţionate şi condamnate explicit puncte de vedere anti-emigraţie şi, de exemplu, poziţia critică adoptată de Traian Băsescu în privinţa construcţiei unei moschei la Bucureşti. Pentru că toată chestiunea migraţiei, cu toate consecinţele sale în plan social şi politic, face din "hate speech" (discursuri, cuvinte, sintagme ofensatoare motivate religios, rasial, pe baza orientării sexuale etc.) o temă probabil extrem de lucrativă, chiar dacă nu neapărat nejustificată, din perspectiva proiectelor civice care vor fi finanţate în perioada următoare.

Ar fi exagerat şi nedrept să etichetăm, nediscriminatoriu, drept artificiale toate aceste de teme şi proiecte. Unele dintre ele sunt justificate şi benefice. Însă în destule cazuri este vizibilă agenda ideologică predominantă şi inflaţia de subiecte marginale, unele de-a dreptul fictive, care se bucură de bugete consistente. După cum observă Bret Stephens în Wall Street Journal, liberalismul modern a inventat o mulţime de "duşmani imaginari" care trebuie combătuţi prin "programe active", generos finanţate. "Crize dramatice – pentru care evidenţele tind să fie adesea anecdotice, subiective, invizibile, tendenţioase şi uneori fabricate sunt introduse în spaţiul public în baza unor studii sau statistici prost interpretate sau a unor distorsiuni semantice. Insecuritatea alimentară nu este nici pe departe sinonimă cu foamea. Un poliţist abuziv nu înseamnă că tot departamentul este plin de bigoţi. Iar o atingere nedorită nu este totuna cu un asalt sexual, cel puţin dacă înţelesul cuvântului asalt rămâne cel pe care îl ştim."