Sărbători

Au trecut și aceste sărbători, așa cum au făcut-o și celelalte. Cu postul cel lung, deniile minunate, perdele spălate și curățenia făcută „la sânge”, vizite pe la neamuri, invitați care nu mai pleacă, mormane de friptură și sarmale, seri cu liniște și zile cu cumpărături bezmetice și trafic infernal. Noaptea de Înviere condensează în câteva ore toate aceste forme pestrițe ale vieții în sărbătoare: Lumina, masa de Paște, vecinii, frumusețea incredibilă a orașului desenat de lumânările duse acasă. Tot universul sărbătorii nu poate fi descris decât astfel, prin enumerări, pentru că el oglindește de fapt întreg restul vieții de peste an într-o clipă, arătându-i deopotrivă și densitatea sensului, dar și copleșitoarea lui împrăștiere.

Rigoriștii de toate felurile ratează bucuria sărbătorii războindu-se (degeaba) fie cu postul prea lung, fie cu distracția prea intensă. Ei sunt inamicii enumerării și practică, din contră, exclusivismul descrierilor precise, scurte și răstite. Pentru ei, lumea se împarte în două: habotnicii și superficialii, primii neînțelegând că sărbătoarea este (și) „despre a fi împreună”, ultimii neacceptând că există o rânduială străveche a lumii care se opune bunului plac și care are ca scop salvarea sufletului. Războinicii rigoriști nu acceptă că pot fi adevărate ambele fețe ale sărbătorii, ba mai mult: că adevărul lor stă tocmai în faptul că pot foarte bine să funcționeze împreună.

Or, sărbătorile au de fapt în logica lor tocmai ideea de repetare fără repetitivitate, de alternanță (sau dialectică, ar spune unii) între frivolitatea cotidiană și prezența copleșitoare a inefabilului. Ele nu sunt niciodată la fel, câteodată îți ies, câteodată nu. Le ratezi din neglijență sau din prea mare grijă, din oboseală sau din deznădejde. Alteori, dimpotrivă, ai privilegiul să te primească în taina lor și să te poarte cu ele departe, în inima albastrului. Dar, de fiecare dată, ele se ivesc pe un fundal cotidian, într-o zi cu toate ale ei, bune și rele și se sfârșesc odată cu căderea serii. Sărbătoarea sparge ritmurile zilnice, dar nu le anulează; le diminuează zgomotul, dar nu îl transformă în muțenie, ci îl așază doar sub un temporar bemol.

Puțini dintre noi sunt cei care știu să trăiască, permanent și exclusiv, în extazul sărbătorii. Este vorba în primul rând despre sfinți, dar și despre chefliii pe care Cioran îi admira atât de mult în copilărie. Pentru noi, ceilalți, „sărbătoare” se spune mai degrabă la plural. Există sărbători și intervalul dintre ele. Ele ne învață să așteptăm, să ne pregătim, să ne trăim dezordinea zilnică cu sentimentul că nu e definitivă, nici absolută. Ne învață, cu alte cuvinte, că lumea nu poate cuprinde între marginile ei definitivul. În plus, ne arată și că răgazul, politețea și bucuria nu sunt ciudățenii, ci țin de felul obișnuit de a fi al celui care știe că, la răstimpuri, vor veni sărbătorile.

Câteva cuvinte din revista Dilema, nr. 307/1998 care aparțin Părintelui Andrei Scrima pot configura un îndreptar al felului în care se cuvine să sărbătorim. Le redau, cu gândul la sărbătorile care vor urma:

„Cel care celebrează aparent însingurat, aşa cum o fac eremitul ori contemplativul, fie că se află într-un pustiu sau într-un oraş modern, încearcă să urce cît mai sus prin sensul trăit al sărbătorii pentru a-i adînci înţelesul, pentru a-l reînnoi în lăuntrul lui: prin meditaţie, prin reflecţie, prin studiu, un studiu evident nu de tip şcolar, ci personal – care devine chiar un fel de metodă spirituală. Printr-un asemenea efort, el merge spre o comuniune directă cu rădăcina sărbătorii, o comuniune care, din exterior, poate fi percepută drept «tainică». Cel care se află însă în condiţia unanimă e întotdeauna legat, situat prin nişte referinţe comunitare: familie, prieteni, grupul social căruia îi aparţine… Or, în acest caz, este absolut normal şi frumos ca sărbătoarea să fie celebrată laolaltă. Fiindcă, aşa cum o spuneam, celebrarea este, prin excelenţă, prin definiţie chiar, un act de împărtăşire. Nu poţi fi egoist atunci cînd eşti în bucuria unei celebrări: pentru că ea nu îţi aparţine, ci îţi este dată sub moduri mai mult sau mai puţin codificate de trăire împreună, e dată ca să devină moment de apropiere şi aş zice de exaltare – în sensul onorabil al cuvîntului: comună bucurie.”