Mitul transparenţei

Într-o culegere de eseuri publicate şi în traducere românească, filosoful Byung-Chul Han, profesor la Universitatea de Arte din Berlin, realizează un tablou sumbru al pozitivismului care macină societatea transparenţei. Transparenţa este, în viziunea sa, o deviză în numele căreia se aplatizează până la dispariţie deosebirile fireşti dintre indivizi. În lumea civilizată, transparenţa a devenit un infern al egalului, o constrângere sistemică a tuturor fenomenelor sociale, un mecanism totalitar de uniformizare, o maşinărie violentă de nivelare a fiinţelor omeneşti.

În numele transparenţei, individul este dirijat să renunţe la intimitatea sferei sale private. Prin renunţare la cortina intimităţii, jocul social se desfăşoară ca spectacol dramatic pus în scenă pentru ceilalţi, şi ei fiinţe despuiate de culorile propriilor experienţe de viaţă. Văzută prin lentila transparenţei, lumea e lipsită de pudoare (Agonia erosului şi alte eseuri, Editura Humanitas, 2014).

Omul transparent este un om dezvrăjit, un soi de om-maşină pentru care celălalt este un-alt-eu-însumi şi în raport cu care comunicarea se realizează, ca între două dispozitive smart, operaţional, de la egal la egal, fără ambivalenţe. Limba transparenţei este codul mecanic care facilitează golirea de sens, e limbajul ritualizat al unui miraj în care nu mai rezidă altceva decât semantica vacuităţii. Societatea deschisă care a potenţat cultura transparenţei e un infern locuit de strigoi.

Pe de altă parte, propovăduitorii transparenţei consideră că aceasta este arma cea mai eficientă de stopare a inegalităţilor, corupţiei şi despotismului. Transparenţa este congruentă cu libertatea, cu apărarea drepturilor individuale, cu progresul şi cu pacea. Numai o societate deschisă şi transparentă le poate asigura indivizilor pactul elementar de încredere pe baza căruia se poate consolida o democraţie sănătoasă. Europa este, încă, un sanctuar al păcii, dar nimeni nu poate şti ce stă ascuns în faldurile viitorului. Contemplând punctele fierbinţi ale conflictelor de pe mapamond, îndeosebi cele din Orientul Mijlociu, se înţelege parcă mai bine cât de fragilă şi de greu de păzit e floarea albă a păcii.

Potrivit raportului anual (Global Peace Index 2016) furnizat de un cunoscut think-tank newyorkez, Institute for Economics and Peace, deteriorarea păcii din ultimul deceniu a coincis cu intensificarea impactului mondial al terorismului şi cu accentuarea instabilităţii politice. Când pisica nu-i acasă joacă şoarecii pe masă. Actele de terorism au atins cote fără precedent, numărul morţilor de război se ridică la cel mai înalt nivel din ultimii 25 de ani, iar numărul refugiaţilor este cel mai mare din ultimii 60 de ani. Prin prisma unor astfel de date se configurează un pattern devenit, din păcate, prea familiar: războaiele dintre naţiuni au cedat prim-planul conflictelor domestice care aprind cel mai repede focul luptelor cu implicare internaţională. Societăţile divizate sunt butoaiele cu pulbere ale conflictelor armate din viitorul apropiat, iar asigurarea securităţii domestice a devenit, în multe ţări, câmpul tactic cel mai atent cultivat.

În acest climat volatil, chiar şi într-un sanctuar al păcii, paşnicul homo europaeus hrănit cu valorile societăţii deschise se acomodează la spaima faţă de ceea ce îi poate aduce ziua de mâine. Totuşi, ceea ce el a crezut ori şi-a închipuit că ştie a devenit nesigur şi, pe măsură ce încrederea, siguranţa şi pacea par să iasă din orizontul transparenţei, aceasta va rămâne, ca orice frumoasă ideologie fără corp, doar un alt simbol al trăirii în apusul idealurilor iluministe.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi