Strada

Oraşele îşi schimbau numele, camera mea rămânea mereu aceeaşi. Stăteam pe alte străzi, în alte locuri, dar mereu în aceeaşi casă. Aceeaşi uşă vopsită cărămiziu, culoare care-mi repugnă, vopsea veche, scorojită, clanţă de alamă, soneria de la intrare ce n-a funcţionat niciodată.

Şi înăuntru, eu: ca o mumie îngropată-n vânt.

Tolănit într-un fotoliu vechi, în faţa unei măsuţe rotunde, îmi beam ceaiul, suflând rotocoale subţiri de fum peste iedera ce se căţăra pe perete. Încercam să-mi aduc aminte unul din visele ce-mi bântuise conştiinţa agitată. Stătusem toată noaptea cu nervii iritaţi şi simţurile dilatate, închipuindu-mi fel de fel de lucruri. Ideile se materializau derulându-se în mintea mea, sub forma unor imagini, ce creşteau unele din altele, fără nici o noimă. Unele îşi aveau rădăcinile înfipte în întâmplările trăite cândva, altele păreau să nu aibă nici o legătură cu trecutul; le luam drept simple fantezii, sau mai degrabă umbre ale unor întâmplări ce aveau să se deruleze, într-o formă mult mai limpede, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, de care începea să-mi fie teamă. Mai întâi îmi apăru, în chip de pantof strada Marta. O visasem de atâtea ori, de fiecare dată altfel. Uneori se materializa sub forma unei rochii lungi, ce-şi revărsa poalele până la farmacia din colţ. Eu însumi bântuiam prin visul meu, preschimbat într-un câine orb, ce se târa în urma ei. Îmi lăsam mâinile să atârne din golul unei ferestre decupate cu grijă în piesaj. şi mâinile se lungeau mereu, ca şi cum ar fost de gumă. Căutam să ating ceva în disperarea mea, să pipăi ceva, un punct ce strălucea rotindu-se nevăzut la capătul străzii aflate în derivă. Pe măsură ce mâinile mi se lungeau, punctul se îndepărta. Se îndepărta atât cât să nu-l pot atinge cu degetul arătător, ce se lungea şi el. Era ca şi cum mi-aş fi vârât mâna în scorbura unui copac, cum făcusem de atâte ori în copilărie, şi aş fi căutat să ajung la pasărea din cuib. Îmi priveam palmele cu groază cum alergau în urma unei rochii, ce fălfăia din aripi ca un fluture, descriind volute largi în apropierea unei flori. Ştiam că totul nu-i decât iluzie şi că în curând strada va reveni la forma ei iniţială, iar mâinile se vor strânge şi ele la locul lor. Îmi era teamă ca nu cumva destinderea să fie atât de bruscă, încât pumnii să-mi zdobească faţa. Era ca şi cum aş întins o praştie, având drept ţintă propriul meu chip.Chipul îmi apărea şi el în în faţa ochilor, aflat undeva departe, ca şi cum ar fi fost absorbit de vid. Porneam în căutarea lui, iar el se ondula rotindu-se asemenea unei monede calpe, arătându-mi când „faţa”, când reversul. Câinele se juca cu el, sărind pe labele-i scheletice, când în dreapta, când în stânga. Deodată se auzi un vuiet şi strada se evaporă în aer, lăsând descoperită în urma-i o rigolă. Amurgul pălea. Un soare invizibil apunea dincolo de orizont, lăsând pe cer o urmă sângerie. Din rigoală văzui cum se ridică o mănuşă care prinzând moneda cu chipul meu se cufundă cu ea-n adânc. Între timp, la colţ se aprinseră becurile. Lângă stâlp, am văzut o femeie ce-şi deşira faţa ca pe un ciorap. O lumină densă, tăiată în fâşii se scurgea din cer, amestecată cu litere. Ridicându-mi ochii de pe trotuar, am reuşit să descifrez unul din preceptele lui Solomon, ce se încolăcea pe un burlan, sunând ca o sentinţă: „Iată, cel drept va fi răsplătit pe pământ; cu cât mai mult cel rău şi păcătos…” „Aha, mi-am zis, deci cel rău şi păcătos primeşte mai mult decât cel care stă drept în faţa Domnului!” Eu de ce nu fusem răsplătit!? Interpretam cumva greşit cuvintele lui Solomon?!

Citisem cândva: în epoca veche, egiptenii îşi mumificau cadavrele în nisip. Nisipul conserva hoitul îngropat la o adâncime de doi metri. Umezeala lui făcea ca mortul să rămână intact secole de-a rândul. Mie îmi era suficientă o casă. O cameră. Trupul meu părea neschimbat. Doar sufletul se mumifica încet înăuntru, acoperindu-se de un strat subţire de mucegai verde. Nici dacă îl răzuiai cu cuţitul nu puteai să-l faci să simtă vreo durere. Nimic nu mă mişca. Nici o bucurie, nici o suferință. Nici un cuvânt. Eram imun şi la bine, şi la rău.

În orice loc aş fi plecat, oricât de departe rătăceam de casă, ştiam că sunt acolo, încremenit pe scaunul meu vechi, cu lemnul ros de carii. Mă clătinam încet, bătut parcă de un vânt lăuntric. Imaginea aceasta rămânea acolo, la locul său obişnuit, nu părăsea niciodată scaunul înalt, masa de mahon, geamul străjuit de gratii.

Când ieşeam pe uşă, mă simţeam privit din spate. O privire scurtă, lugubră. Şi mumia îşi relua transa. Doi ochi vineţi înfigeau un singur cuţit în grumaz, în ceafă. Fiorul luneca pe şira spinării. Chiar după ce ieşeam din casă, umezeala din spate persista. Ţipătul unei păsări, mereu acelaşi ţipăt, sfâşia liniştea. Mă dezmeticeam greu, eram afară. În stradă.

Mulţimea de ochi mă cerceta ca pe un obiect vechi, uzat. Aparţinând unui alt secol.

Cine eram? Ce vroiam în fond? De cât timp vieţuisem aşa, fără durere, fără bucurie, fără senzaţii? Nici un fel de întâmplări, nici un fel de evenimente nu se desfăşurau în preajma mea. Trăiam un timp otova, fără repere. Vieţuisem parcă în mijlocul unei ape liniştite, extrem de liniştite. Sau în mijlocul unei câmpii întinse, fără vreun dâmb. Fără arbori. Orizont gol, strălucitor, rece.

Aripile unor păsări fulgerau pe cer fără urmă. Conştiinţa mea amorţise cu totul. Ce întâmplări trăisem până atunci? Nu ţineam minte.

Intram şi ieşeam mereu pe aceeaşi uşă. Memoria mea se întuneca o dată cu lumina zilei şi doar câte un vis tulbure îmi răscolea câteodată somnul. Crâmpeie dintr-o altă realitate, tulbure, din ce în ce mai tulbure, ajungeau din când în când până la mine. Ca nişte bule se ridicau la suprafaţă mişcând o apă stătută, apoi din nou nimic. Mâna înecatului fusese mişcată de curent sau de altceva, se înfundase mai profund în mâl şi acum se ridicau la suprafaţă aceste bule de aer. Conştiinţa mea? Se desprindeau dintr-o realitate pe care poate o trăisem cândva. Un uşor tremur lăuntric făcea să se zguduie blocul de piatră. Fisuri apăreau în perete. Din tavan curgea nisip amestecat cu var şi sânge. Mereu vedeam o mână plutind spre mine, un braţ desprins de umăr, învăluit într-un văl de ceaţă putredă şi mă străduiam să întrezăresc şi bustul. Odată am simţit cum în întunericul căruia îi căzusem pradă se conturează un chip cu fruntea palidă. Doar o singură dată.

Mergeam pe străzi, simţeam însă în spate doi ochi morţi, înfipţi adânc, sub vertebre. Senzaţia aceasta nu mă părăsea şi vedeam imaginea mumiei mele stând la masă, privind în gol. Viziunea ei mă urmărea pretutindeni.

”Doamne”, spuneam, ”dacă exişti într-adevăr, scapă-mă de acest infern şi redă-mă timpului meu. Redă-mi memoria. Viaţa pe care am trăit-o.” Creierul meu fusese năpădit de nouri grei, apăsători, de moarte. ”Trimite o lumină”, mă rugam, „luminează-mă pentru o clipă, să văd ce am fost, cine sunt…”

Abulia mă stăpânea pe de-a-ntregul. Rugina îmi amorţise încheieturile şi nervii mei. Eram ca o uşă pe care n-o deschisese de mult timp nimeni. Secole întregi zburaseră pe lângă mine. Vieţuisem într-o linişte halucinantă şi teama de-a nu fi singur îmi măcinase nervii ca o carie. Această teamă care mă ţinuse mereu în loc, în nemişcare surdă. Totul în jurul meu era împăienjenit, prins, sudat de rugină. Mă ţineam doar într-o balama, atârnam bălăngănindu-mă în golul meu intim. Ar fi fost de ajuns o privire străină aruncată în fugă, ca să mă spulber pentru totdeauna.

Cum puteam să mă preumblu pe străzi printre cei vii, eu, un om cu desăvârşire gol, fără memorie. Cu viaţa încă netrăită? Cine îmi dădea acest drept, puterea de-a ieşi din mine şi de a mă alătura celorlalţi?

Dacă eram gol, de ce nu mă alungau, de ce nu mă izgoneau departe de toţi, ca pe un nemernic? De ce nu mă înecau în râu? De ce nu mă omorau cu pietre? Căci eram trecutul lor fără chip, memoria lor pierdută!

Într-o zi am trecut pe lângă o rigolă deschisă. O mână ieşea de acolo. M-am aplecat peste gura de canal, înăuntru eram eu.

M-am tras în lături. Orice atingere de un trup străin îmi repugnă. De fiecare dată când încercam să mă apropii de un alt trup, simţeam un gol în viscere, ca şi cum m-aş fi aplecat brusc peste o prăpastie cumplită, îmi eram eu suficient mie însumi şi acesta a fost păcatul meu, pentru care primisem sau urma să primesc pedeapsa cuvenită.

În timp ce mă îndreptam spre casa mea, am auzit un glas străin cântând în noapte: „Ca unghiile unui mort, stele cresc pe cer. Pe cine voi îmbrăţişa în seara asta?”.

În mijlocul camerei pustii, imaginea trupului meu se destrăma în crepuscul.