Simptomul Bivolaru

Notorietatea lui Gabriel Bivolaru nu este dobindita prin interventii de la tribuna Camerei Deputatilor sau prin initiative legislative. Celebritatea sa este legata de cele trei cereri de ridicare a imunitatii, consecinta a dosarelor penale instrumentate pe numele sau si care isi asteapta solutionarea la Parchetul de pe linga Curtea Suprema de Justitie. Miliardar de carton, Bivolaru trebuie sa se fi pricopsit cu un loc eligibil pe listele PDSR (intr-un judet – Ialomita – cu care nu are nimic de-a face), prin citeva generoase sponsorizari date, cu generozitate si cu gindul la umbrela imunitatii parlamentare, partidului lui Ion Iliescu, in momente de restriste. Cocolosit de partidul care a avut puterea pina la sfirsitul lui 1996, Bivolaru a putut sa-si puna in valoare abilitatile de gainar in zonele cele mai importante in stat.
Justitia a formulat, pina in prezent, trei cereri de ridicare a imunitatii parlamentarului PDSR. Primele doua au esuat. Acum, insa, la a treia incercare, Bivolaru a ajuns la capatul rabdarilor si a cedat: singur a cerut sa ii fie ridicata imunitatea. Desigur, in scopul de a da un semnal cum ca ar fi nevinovat. Ceea ce si este, pina la pronuntarea unei sentinte definitive, daca justitia romana va apuca vreodata sa o faca. Insa se prea poate ca manevra lui Bivolaru sa nu fie altceva decit un bluf: asa cum s-a dovedit de doua ori pina acum, s-ar putea ca cele doua treimi de voturi al Camerei, necesare anularii protectiei sale in fata legii, sa nu fie atit de usor de obtinut. Solidaritatea unor parlamentari, strins uniti in jurul unui deputat acuzat de fals material in inscrisuri oficiale, uz de fals si fals in inscrisuri sub semnatura privata, dar si pentru fraudarea BRD cu 262 de miliarde lei a fost mai puternica decit temeiurile justitiei de a afla adevarul. Se poate ca nici formatiunile politice, in sine, si nici parlamentarii acestora, luati ca individualitati, sa nu doreasca o cadere a lui Bivolaru. PDSR ar putea refuza ridicarea imunitatii lui Bivolaru pe temeiul ca este mai bine sa ai un parlamentar suspect decit unul dovedit escroc. Iar unii deputati – de teama ca ar putea cadea si ei, dupa Bivolaru. Poate de aceea, la sfirsitul anului trecut, Bivolaru a fost insotit la audierile de la Parchet de un grup de 40 de parlamentari ai PDSR, printre care s-au aflat nume din "prima linie" a partidului. Atunci, initiatorul ideii, Adrian Nastase, declara ca nu incearca presiuni asupra justitiei, ci doar sa vegheze la bunul ei mers.
Acum, Nastase s-ar putea sa apara iar in scena, daca nu cumva va considera ca este prea riscant. Tupeul si cinismul unor parlamentari, demonstrate de actiunea celor 40 de deputati la Parchet, nu mai este, de acum, subiect de revolta. Devine, incet, o norma care se extinde la nivelul intregului for legislativ. Pacat este ca nici sanctiunea pierderii alegerilor sau parasirea Parlamentului, in urma votului, nu are efect. Pentru unii, care probabil ca nu sint putini, Parlamentul este numai trambulina catre afaceri, comisioane, AGA sau o protectie impotriva legii. Iar Bivolaru este unul dintre cele mai bune exemple in acest sens, un simptom al bolii de care sufera clasa politica romaneasca.
Odata lansat in mediul afacerilor, imbogatit nu de pe urma salariului de senator sau deputat, ci de pe urma a ceea ce iti permite statutul de parlamentar, omul este constient ca nu mai are ce pierde daca paraseste Parlamentul. Poate de aceea nu-i mai pasa lui Bivolaru de imunitate. Si-a facut jocurile si a iesit in cistig. (Sergiu UNGUREANU)
Aminarea extinderii UE si bucuria nebunilor
Pentru cine are ochi sa vada, ultimele luni au adus o schimbare semnificativa in retorica constructorilor Uniunii Europene. Un analist francez afirma de curind ca Europa unita a intrat in "epoca dezincintarii" – "l’époque du desenchantement". Formula este cu atit mai expresiva cu cit tocmai schimbarea de accent a Frantei – altadata adepta ferventa a extinderii UE, mare amatoare de metafore cind venea vorba de Europa unita – arata ca precautia a luat locul efuziunii. Fie ca se vorbeste de extinderea UE sau de iminenta uniune monetara, constructorii europeni adopta o pozitie defensiva, imprumutind ceva din figurile euroscepticilor. Calculul pragmatic precede discursul entuziast, susceptibilitatea umbreste optimismul, sprinceana ridicata se intilneste mai des decit zimbetul larg. Aceasta schimbare este doar una de strategie discursiva. Constructia Europei Unite a fost dintotdeauna un proces tensionat, greoi, sincopat, in care sovaiala a premers elanului.
Retinerea membrilor UE se explica prin multitudinea de provocari carora trebuie sa le faca fata. Germania cere sa-si reduca contributia financiara la bugetul comun, in conditiile in care Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda – marile beneficiare ale banilor comunitari – cer exact contrariul. Marea Britanie cere mentinerea dreptului de veto al tarilor membre chiar in situatia in care sporirea numarului membrilor UE ameninta sa blocheze mecanismul decizional consensual, bazat pe vot unanim. Uniunea monetara, proiectata a fi un paradis financiar, risca sa devina un infern daca nu va fi bine pusa la punct. Ambitia crearii structurilor proprii de aparare a primit din nou bobirnacul american. La aceste probleme si la multe altele se vor adauga dificultatile integrarii candidatelor din Est. Nici macar tarile nominalizate pentru primul val nu stau perfect in materie de indeplinire a criteriilor de aderare.
Temperarea discursurilor occidentale ar fi un bun prilej si pentru Romania pentru adecvarea retoricii diplomatice. Ar fi momentul sa se observe ca integrarea europeana nu se poate face prin gesturi spectaculoase, ci printr-un efort sustinut (si plictisitor) de corelare la standardele occidentale. UE nu este un paradis mundan scufundat in aburi roz, ci o structura administrativa riguros articulata. Participarea la treburile UE presupune in primul rind disciplina si seriozitate si deloc exuberanta. La noi, integrarea europeana a fost una dintre cele mai fertile surse de inspiratie pentru demagogi. Nu aceeasi energie a fost investita in crearea de programe compatibile cu structurile UE. Dovada sta strategia de aderare la UE, supervizata de Alexandru Herlea, care are o multime de pacate, subliniate cu acribie de Comisia Europeana. Agitatia euforica a politicienilor romani, care vor sa faca uitat dezastrul economic, nu ne ajuta cu nimic, ba sporeste susceptibilitatea occidentalilor. Care si asa vad in Romania un spatiu exotic, al poticnelilor neasteptate si blocajelor ininteligibile.
Ezitarea Uniunii Europene in fixarea unor termene precise de integrare pentru primele nominalizate ar putea declansa in Romania sarabanda nebunilor. Extremistii ar gasi un bun prilej sa tipe ca Romania nu este dorita de Occident si ca a venit vremea sa-si capete rostul acolo unde este dorita – mai la est, se intelege. Iar cei de la putere ar putea spune ca "iata, toate tarile candidate – chiar si favorizatele din primul val – au dificultati si, prin urmare, nu trebuie sa ne ingrijoram!". Exclamatie care ar ignora faptul ca Ungaria, Cehia, Slovenia, Polonia si Estonia au facut reforma, in timp ce Romania nu a facut-o. Cele cinci tari inainteaza cu obstinatie pe calea reformelor, in timp ce in Romania lipsesc si viziunea si vointa politica. (Adrian CIOFLANCA)