Conacul cu amintiri

Dupa cum arata, sa-i mai spui "conac" cladirii ce strajuieste podgoria de la Virtescoiu ar fi doar inca o bataie de joc. De prea multa vreme zidurile sale nu mai adapostesc decit oboselile zilierilor angajati sa ingrijeasca, an dupa an, hectarele de vita de vie. Din toata maretia trecuta, sarmana constructie nu mai pastreaza decit incapatinarea de a dezvalui privirii ceea ce omul n-a putut distruge: privelistea sortita nemuririi, imortalizata si in Romanul Dedulestilor. "Cind privea din balconul de sus (vedea – n.r.) podgoria toata, Odobestii si Panciul la stinga, pe malurile Milcovului, ale Susitei si ale Putnei; … vedea in fata orasul Focsani, garile de pe calea ferata, padurile de pe ape, muntii de peste Dunare…", isi asternea Duiliu Zamfirescu propriile emotii, imagini pregnante la care s-a intors mereu si mereu de-a lungul intregii sale vieti, cu sentimentul coplesitor de "acasa".
Realitatea de acum l-ar face, fara discutie, sa se rasuceasca in mormint. Din 1947 de cind a fost nationalizat si pina in prezent, conacul de la Virtescoiu a beneficiat de grija Muzeului Vrancea doar patru ani, pina in 1990, dupa care a intrat in patrimoniul societatii Romvitis Odobesti. Din ce in ce mai darapanata, casa a tinut loc pe rind, ba de ferma, ba de adapost pentru muncitori, ba chiar si de ascunzis pentru hoinarii zonei. Nici o placuta, fixata banal pe vreunul din ziduri nu aminteste ca acolo s-au scris unele din cele mai mari romane ale neamului romanesc. Din tot mobilierul ce insufla rafinament intregii case n-a mai ramas nimic. Locul i-a fost luat de saltele soioase azvirlite neglijent pe paturi ruginite de campanie. Iar peretii, altadata innobilati de tablouri, poarta acum insemnele ploilor si a scursurilor umane, imbibate temeinic chiar si pe podele.
Eterna reintoarcere
Fara pretentia de buni cunoscatori, am incercat, din scrierile vremii, sa deslusim cumva istoria conacului de la Virtescoiu. Datele destul de precare adunate in catastife au pastrat, totusi, urma inceputurilor, amintind de bunicii dinspre tata ai scriitorului. Se pare ca Ion Gheorghe Zamfir Blanaru era un mosnean bogat din muntii Vrancei, nu se stie din ce localitate. El se stabilise la Focsani si la 2 martie 1806 isi cumparase un loc de casa "cu 27 stinjeni lungul si 20 curmezisul". Mai apoi tatal scriitorului, Lascar Zamfirescu, a devenit mostenitorul unei vii de citeva hectare la Virtescoiu, acolo unde agonizeaza astazi conacul revendicat. Duiliu, primul dintre cei opt copii ai lui Lascar si Sultana Zamfirescu, a venit pe lume in 1858 si intreaga copilarie si-a petrecut-o aici, pe dealurile Putnei si in orasul de pe Milcov. Aceste meleaguri care ii mergeau "drept la suflet" si in care ratacea "de pe lumea asta pe cealalta" ca sa nu mai vada decit "aceasta viata adinca si poetica, pina in cele mai tainuite cute ale sale", a fost evocata nu o data in opera sa. Imaginile imprimate in copilarie, crama, velnita de rachiu, zaplazurile, leasa sau cosarul, precum si eterna reintoarcere la visatoarele rataciri pe drumeagurile de la marginea viilor umbrite de nuci sint marturisite in sute de pagini.
Indiferent de peregrinarile prin tara sau strainatate, Duiliu Zamfirescu a ramas mereu fidel meleagurilor care i-au leganat copilaria. Scriitor, diplomat, dar in primul rind om de inalta simtire, el a adunat in casa de la Virtescoiu toate fericirile si nefericirile care i-au marcat existenta. Fara scriitor, conacul nu ar mai fi avut poate aceeasi valoare. Dar fara conac, Duiliu Zamfirescu nu ar fi fost acelasi. De aceea, povestile lor nu pot fi vreodata separate.
"Asezata in rascrucea vederilor"
La viile sale din magura Odobestilor a avut ragazul sa petreaca destul timp prin 1909, cind indeplinea functia de delegat al Romaniei in Comisiunea Europeana a Dunarii si in Comisiunea Mixta a Prutului. In biografia scrisa de Alexandru Sandulescu este mentionat faptul ca Duiliu Zamfirescu "isi stabilise mai demult resedinta la Faraoanele". Tot aici sint adunate marturii despre conacul, azi in paragina. Pe atunci, acesta era "o casa confortabila «asezata pe culmea dealului, in rascrucea vederilor» spre care, ca in inceputul de roman al Dedulestilor, conducea o alee «impietruita»; pomi plini de fructe acopereau drumul ca o bolta, cu ramurile lor incarcate de mere si pere. In preajma se intindea via, o adevarata «mosie plantata cu vita americana» pentru care podgoreanul avusese grija sa achizitioneze cele mai selecte varietati: «cabernet sauvignon, chaselas rose, merlot, folle blanche». In fundul curtii se gaseau acareturile, crama cu zeci de butoaie, velnita de facut tuica, magazii, remize si grajduri. Duiliu isi adusese aici cai pur singe englez din Italia, pe care ii inhama la trasura sau la docar si-i mina inmanusat, cu prestanta si aplomb, deplasindu-se de la o vie la alta sau la Focsani". Multa vreme, copilarimea din zona l-a pomenit pe sfatosul boier care, intotdeauna de Sfintul Petru, le bucura inimile cu felurite daruri ce le mai alinau saracia. Curtea conacului rasuna atunci de bucuria lor urcata pina la cer, fericire inocenta si dulce ca rodul viilor asternute pe dealuri.
Peste ani, obosit de polemicile politice ori scriitoricesti, cu sanatatea subrezita si iluziile idealiste sfarimate, Duiliu Zamfirescu se retrage din caruselul politic. Ca de atitea alte ori, refugiul il gaseste, statornic, la conacul din Virtescoiu, acolo unde isi permite sa se gindeasca la sine si sa viseze dupa pofta inimii. Ascuns in intimitatea odaii de lucru, melancolicul devenit de acum senior si-a asternut pe hirtie iubirea tomnatica pentru o tinara fata. Corina Gardescu, sora cu nora scriitorului, i-a inflacarat acestuia, pentru ultima oara, inima. Relatia lor, care se spune ca i-a pus pe jar familia, a fost concretizata insa, doar in volumul de versuri intitulat "Pe Marea Neagra".
"Un singur lucru e puternic – durerea"
Mare parte din arhiva i-a fost insa imprastiata in timpul retragerii armatei germane, care i-a devastat pivnitele si i-a darimat casele de la Patesti si Virtescoi. Cu toate acestea, scriitorul, bolnav, a alergat mereu la conacul de la Faraoanele, acolo unde sub umbra cerdacului si a vitei de vie isi lepada poza distanta, rigida de om cu pretentii si scotea la iveala fata lui cea adevarata, sentimentala, meditativa, melancolica. Pe linga personajele unor romane, inspirate din realitatea sa imediata si in afara de povestile daruite lumii in mii de pagini, a caror punct de plecare a fost tocmai resedinta de la Faraoanele, Duiliu Zamfirescu petrecea aici clipe de destindere alaturi de nepotica lui. Isi revarsa intreaga bucurie de a fi bunic asupra copilei careia dorea sa-i daruiasca o educatie aleasa din toate punctele de vedere.
Moartea celui de-al doilea fiu l-a gasit pe Duiliu Zamfirescu in acelasi conac de la Virtescoiu, cu sufletul sfisiat de durere. Crunt lovit, el trimitea de aici o scrisoare celuilalt fiu, in cuvinte care adunasera toata revolta celor intimplate. "Dragul meu fiu, Dumnezeu e o legenda cu totul neinsemnata si inutila si un singur lucru e mare si puternic – durerea". Buimacit de tragedie, naruit sufleteste, Duiliu Zamfirescu si-a petrecut apoi ultima perioada a vietii in locurile sale dragi. Dorea sa se aseze din nou la masa de scris. Incepuse sa supravegheze muncile viticole si sa repare casa, despre ale carei usi spune ca sint vopsite "gris-perle, ca pantalonii lui Alfred de Musset". Spera ca seva pamintului natal sa-i dea puterea de scrie noi romane, ale caror planuri le facuse deja. Dar n-a mai fost sa fie. Sfirsitul l-a gasit la Agapia, la manastirea Varatec. La doar 64 de ani, avea sa fie inmormintat la Focsani, in Cimitirul Sudic, acolo unde odihneau parintii si fiul lui. In urma a ramas conacul si viile lui dragi, sa-i plinga nefiinta si sa impiedice, tacut, uitarea.
Umbra din calea uitarii
Unora ar putea parea ciudat faptul ca rindurile de mai sus cuprind doar pasaje din viata marelui scriitor. Acestea, cit si multe altele, sint insa indestructibil legate de conacul de la Faraoanele, care ar fi trebuit sa fie demult o casa memoriala. Poate ca nu este totul pierdut. Impreuna cu terenurile aferente, el a fost revendicat acum de nepotii lui Duiliu Zamfirescu. Ramine de vazut, insa, daca mobilierul si obiectele care i-au acompaniat existenta vor mai ajunge vreodata la locul cuvenit. Oricum, de pe terasa casei sale, umbra marelui scriitor imbie inca la neuitare. (Laura BREANA, Traian NEGULESCU)