Invingator in lupta cu viata

Este in legea firii ca orice mama sa-si doreasca, inainte de toate, binele copilului sau. Iar celor mai multi dintre noi ni se pare inexplicabil cum unele dintre acestea se debaraseaza cit ai clipi de pruncul purtat, vreme de noua luni, in pintec. Si totusi, daca tot se intimpla si saracia invocata este de obicei justificarea parasirii, nimic nu poate da circumstante atenuante comportamentului de mai tirziu: refuzul celor care au nascut odata un copil de a se mai interesa, macar din curiozitate, ce s-a mai intimplat cu el.
Contabil cu diploma
Aurel n-a stiut, timp de 22 de ani, nici macar cum arata mama lui. Parasit in maternitate, el a luat drumul tuturor micutilor aflati in aceasta situatie. Mutat dintr-un leagan in altul, pe masura ce crestea, Aurel a fost obligat sa faca fata unei noi adaptari la fiecare schimbare de "domiciliu".
In plus, afectat de poliomielita, copilul de atunci a trebuit sa suporte o multime de operatii chirurgicale, ca sa poata merge normal. "Din aceasta cauza, Aurel a fost un copil, sa zicem mai protejat de personalul institutiilor", spune Gabriela Cuconoiu, directorul Centrului de Plasament Odobesti.
Cert este ca baiatul a trecut peste toate etapele vietii lui si a absolvit, intr-un final, scoala postliceala de contabilitate. Dupa litera legii, odata cu acest eveniment, el ar fi trebuit sa paraseasca Centrul de Plasament Odobesti si sa se intoarca la familia lui.
"N-a raspuns nici la salut"
Potrivit spuselor Gabrielei Cuconiu, mama lui Aurel este de profesie inginer, nu este casatorita si nu mai are nici un copil. "Stiam ca locuieste in Brosteni, asa ca, impreuna cu doua angajate ale institutiei, l-am trimis pe baiat sa vorbeasca cu ea. Ca sa poata porni in viata, dupa atita timp petrecut in camine, Aurel are nevoie de ajutor. Cit a tinut de el, a facut. Trebuia insa, sprijinit, ca sa se poata desprinde, sa traiasca in societate", a subliniat sefa Centrului de Plasament Odobesti.
Se pare, insa, ca de-a lungul celor doua decenii trecute de cind si-a parasit copilul, constiinta Elenei (mama lui Aurel), n-a crescut odata cu virsta. Nici macar nu s-a trezit. Si probabil nici n-avea asa ceva, devreme ce n-a vrut nici sa-l vada. "Am mers la ea anul trecut. Era de Pasti. In casa erau mama si bunica. Le-am spus amindoura «saru’ mina». Mama nu mi-a raspuns, nici nu s-a uitat la mine. A iesit din casa si n-a mai venit", povesteste tinarul spunind ca nici bunica n-a fost mai receptiva. Dupa ce le-a dat musafirilor nepoftiti cite o felie de cozonac "a spus ca poate sa vina si Dumnezeu", ca pe Aurel tot nu-l primeste. Asa s-a incheiat unicul contact al lui Aurel cu singurele rude.
"Dragoste cu sila nu se poate"
Daca ar fi vrut, cit de cit, sa-l cunoasca, Elena ar fi putut constata ca tinarul care i-a batut la usa a devenit un om adevarat. Prezentabil, inteligent, muncitor si foarte prietenos, cu Aurel se poate mindri orice mama.
Greseala facuta de femeie cu douazeci de ani in urma, putea fi stearsa printr-o simpla imbratisare care sa zavorasca trecutul si sa pecetluiasca acceptarea viitorului impreuna. "Dar, dragoste cu sila nu se poate. Nu stiu cum ar fi fost sa cresc si eu intr-o familie. Nici pe mama n-am putut sa mi-o imaginez vreodata", spune Aurel, care s-a intors din nou la Centrul de Plasament Odobesti ca la singurul sau liman.
Acum este educatorul celor care pina mai ieri ii erau colegi. Dar asta nu rezolva pe deplin situatia acestui tinar. Ca orice om, el ar trebui sa-si poata intemeia o familie, sa aiba la rindul sau copii si sa se integreze in societate. Pentru ca trecutul sau de copil parasit si-a lasat totusi, bine intiparita, amprenta.
Nu in ceea ce priveste educatia (ireprosabila, din cite se vede), ci pur si simplu din pricina timiditatii cu care se confrunta Aurel, ori de cite ori trebuie sa faca fata unei discutii cu persoane din afara institutiei in care a crescut. Daca familia lui din Brosteni, satul Capatanu, i-ar da macar o farima din averea a carui unic mostenitor este, cu siguranta ca soarta lui Aurel s-ar schimba esential. Dar pentru el, n-ar fi nevoie nici macar de atit. I-ar fi suficient un loc pe care sa-l numeasca acasa. Si sa fie acela, cuibul din care tinarul sa-si poata lua zborul, fara ca cineva sa-i mai poata fringe aripile. (Laura BREANA)