Regele gunoaielor

Stefan Cursaru, din Golesti, are 42 de ani si traieste impreuna cu familia sa intr-o casa ca o vagauna puturoasa. Strania sandrama pare impinsa la vale de mormanele de gunoaie depozitate in spatele ei. „N-am ce face, umblu si eu prin gunoaie, ca sa pot cistiga o piine. Mai gasesc o tabla, o sticla, le vind si uite asa ies banii”, se mindreste barbatul. Intre timp, tatal lui, handicapat, caruia ii este asistent personal, zace in propriul rahat, intr-un frig ce-ti taie rasuflarea.
Familia Cursaru locuieste de ani buni pe o straduta situata undeva, intr-un capat al Golestiului. Din cei sase copii adusi pe lume de Caliopa si Stefan, doar patru se mai afla in caminul parintesc. Doi dintre ei au trecut in grija statului. Cu vreo cinci ani in urma era cit pe-aci ca inca trei dintre odrasle sa ia acelasi drum, insa cei doi parinti n-au vrut in ruptul capului sa-i dea. Intimplarea a ramas de pomina in comuna, iar in familia cu pricina – drept moment de eroism! „N-am vrut sa-i dam deloc. Au venit de la Protectia Copilului cind noi nu eram acasa. Ne-au anuntat vecinii. Am fugit cit am putut dar ei bagasera deja copiii in masina. Ne-am aruncat peste masina. Eu am sarit pe parbriz si nu au putut sa ni-i ia. Uite-i, astia sint”, isi arata Caliopa plozii, cu mindrie. Ii si prezinta: cel mai mare are 13 ani, il cheama Octavian si este un baietel dragut, dar atit de murdar incit te face sa crezi ca n-a mai fost spalat de secole. Tatal lui povesteste ca de teama sa nu-i fie luat, nu l-a mai lasat nici la scoala timp de un an de zile… Cind vine vorba despre fetite, atit Caliopa cit si Stefan, fac eforturi sa-si aminteasca ce virste au. Intr-un final se hotarasc si aflam si noi ca Ana Maria „e nascuta-n ’92 si este in clasa a IV-a iar Mariana in ’95 si invata in clasa a II-a”. Mezinul familiei, Danut, are 11 luni si pare cel mai fericit dintre toti, tragind de zor de tita mamei. Reporterii nostri i-au gasit pe toti gramada intr-o odaie incredibil de mica, dotata cu doua paturi, un godin si o multime de boarfe puturoase ingramadite aproape pina la tavan. Si acesta indoit periculos, ca si cum cine stie ce greutati e obligat sa suporte… Cele doua ochiuri de geam generos afumate de-abia ce mai lasa vreo raza de lumina sa desluseasca realitatile odaii iar intr-un colt, inghesuit dupa usa, un brad amarit de-abia ce-si mai poate suporta podoabele: siruri de hirtii colorate si… atit. „Am avut si ceva dulciuri dar le-au mincat copiii”, explica barbatul.
Gospodarie ca o ghena
In largul lui, ca orice om in casa personala, Stefan n-avea nici un stres. Statea linistit, cu castile walkman-ului pe urechi, in mijlocul odaii si nici ca-i pasa de gunoaiele lasate sa zaca in voie, fix in fata usii. Oricine intra in cosmelia omului poate lesne constata ca este „demna” de Cartea Recordurilor. Nici ca se mai poate gasi usor un asemenea amalgam de obiecte, boarfe si resturi de alimente! Toate acestea, depozitate ca-ntr-o ghena, exact in veranda. Ca sa intri in vreuna din cele trei camere trebuie sa te strecori pur si simplu, atent nevoie mare pe ce calci, nu de alta dar te-ai putea trezi cu vreo surpriza. Jegul gros de pe usile incredibil de inguste iti da fiori iar simtul de conservare te indeamna sa nu le atingi nici macar cu un deget. Si, uitindu-te in jur, nu poti sa nu te intrebi unde maninca oamenii acestia si mai ales in ce… Vai de lume!
Ce sa mai zici de privelistea din dosul casei… Zeci de carcase de masini de spalat, oale sparte, ligheane si alte fieratanii, amestecate cu sticle de toate soiurile si materialele si resturi de obiecte la care nici cu gindul n-ai fi putut ajunge, toate acestea se ridica gramada pe o suprafata buna din cei 1240 metri patrati, cit se intinde proprietatea lui Stefan. Dintre toate hodrobelele, se ridica incredibil o Dacie! O masina adevarata, care te face sa ramii perplex. „Am cumparat-o eu, zece milioane am dat pe ea dar m-am pacalit, ca are numere false”, se grabeste barbatul sa explice. Fara cuvinte!
„Ma maninca pielea de frig”
Adevarata dimensiune a nesimtirii omenesti apare insa in toata splendoarea, in momentul in care esti condus spre camera bunicului copiilor. Anton Cursaru are 76 de ani. A orbit din adolescenta, dupa ce i-a explodat un cartus in fata. Avea doar 16 ani. Cu toate astea a reusit sa lucreze o vreme la CAP, astfel incit primeste acum o pensie de 210 mii lei. In plus, mai beneficiaza de o pensie de nevazator de 1,4 milioane lei care ar trebui folosita strict pentru persoana lui. Din pacate nici urma din aceasta suma nu se reflecta in „bunastarea” sarmanului. Stefan, fiul lui, mai incaseaza, gratie handicapului tatalui, o leafa de vreo doua milioane lei ca asistent personal. Insa e imposibil de crezut ca isi indeplineste obligatiile. Sau ca vreuna din autoritatile indreptatite sa verifice acest lucru, i-au trecut vreodata pragul.
Se poate spune ca Anton Cursaru a fost azvirlit sa boleasca intr-o magazie. De ani de zile batrinul zace in acelasi pat fara asternuturi, acoperit de mormane de zdrente ce au avut odata statutul de haine. Dintre ele, cind si cind, tisnesc mitele – tolerate de batrin doar ca sa-i tina de cald. Ceea ce a fost odata soba acum nu mai e decit un morman de lut nefolositor, pe care din cind in cind, pica bucati de tavan. Am trecut pragul temnitei suferintei lui Anton cu teama in suflet. Era atit de intuneric incit te asteptai sa auzi fosnetul sobolanilor si atit de rau mirosea, incit banuiai ca omul isi face nevoile pe unde poate. Sarmanul nu doreste nici sa se miste, ca sa nu piarda bruma de caldura adunata sub zdrente. „Nu mai pot, ma maninca pielea de frig”, a glasuit, dirdiind. „Mi-a zis sa cumpar o plita, ca asta care-o are aici scoate fum. Dar nu i-a venit pensia de trei luni, nu stiu ce-o fi. Si acum, de sarbatori, unde sa ma duc sa intreb?”, se justifica Stefan.
Un aragaz si-o butelie
… asta-i tot ce-si doreste Stefan pentru familia sa. Zice ca la aragazul vechi s-a „stricat duza si scoate gaze” iar butelia „am vindut-o mai demult unei vecine”. Nici prin cap nu i-a trecut ca in loc de masina sa cumpere mai bine aceste lucruri. Si nici sa-si inceapa casa despre care vorbeste tot timpul. El aduna in continuare gunoaie, cica sa cistige o piine. „Am tot adunat si le vind pe toate odata. Ca teren am, dar mai trebuie sa am si banul tot odata. Si cred ca scot ceva de aici”, spera Stefan Cursaru, mindru de agoniseala lui.
Descult, ne conduce spre ceea ce a fost odata o poarta. Ne trezim privindu-l cu uimire. Cu castile atirnate de git si invesmintat in hainele lui soioase, barbatul sta cu miinile in sold, in propria batatura. Are el Dacie? Are! Are el walkman? Bine-nteles! Ce daca se darima casa pe el? Ce daca a umplut ograda de mizerii? Toate sint rodul muncii sale, ca si copiii. Toate sint ale lui. Si le pazeste cu strasnicie, ca un rege neincoronat al tuturor gunoaielor ce-au fost si vor mai fi pe acest pamint. (Laura BREANA)