Viata legata de seringa

Liliana, o fetita de doar doi anisori, sufera de diabet. De trei ori pe zi, mama ei ii face insulina. Are pina acum, peste 1000 de intepaturi. Fiindca parintii sai sint saraci lipiti, copila maninca doar alimente contraindicate pentru boala pe care o are. Nici acestea cintarite, pentru ca ai ei nu au cintar. Si nici frigider nu au, asa incit vara sint nevoiti sa ingroape insulina in pamint, ca sa stea la rece. Uneori, de foame, fetita lesina. Uneori, de atita saracie, parintilor le vine sa-si puna streangul de git. Cui sa-i pese…
Liliana este cel mai mic dintre copiii Mariei Bratu. O mogildeata cu bucle intunecate si ochisori rotunzi si mari, cit lumea pe care pasim… Un copilas timid, care se fereste de orice strain care intra pe usa, de teama ca acesta ii va mai face o injectie. Binele-l simte doar in bratele mamei. Mama sa, care vede negru in fata ochilor cind copilei ii vine rau si stie ca n-are ce sa-i dea de mincare. „Ii dau orice sa manince, fasole, cartoafe, piine. Ce mincam noi maninca si ea, n-avem ce face. Daca nu-i dau de mincare, lesina. Mi-a zis doctorul si stiu foarte bine ca fata n-are voie sa manince decit cintarit si numai anumite alimente. Am facut rost de-un cintar dar nu cintareste mai putin de 300 de grame. Si oricum, n-avem ce cintari. Am facut o gramada de datorii la magazin si pe la oameni, ca sa iau mincare si sa am de drum pina la Focsani, la doctor. Si pina la Bucuresti, la Spitalul Budimex. E vai de capul nostru…”, spune Maria. Cit s-a chinuit sa-i asigure un oarecare echilibru fetitei sale, numai ea stie. Ca de confort, nici nu poate fi vorba. Uneori, Maria este nevoita sa plece de acasa cu diferite treburi si, ca sa nu-si lase copila-n frig si-n saracie, o duce la rude, care au totusi un pat cu asternuturi si un covor pe jos.
Insulina ingropata in pamint
Liliana locuieste, impreuna cu parintii si cei doi frati ai ei, intr-o casa din chirpici undeva, la marginea Timboiestiului. Intr-o camera de trei metri patrati, fara geamuri, doar cu citeva cirpe batute-n cuie de giurgiuvele, tremura toti de frig, incercind sa faca fata zilelor si noptilor ce vin si se duc. Cinci persoane trebuie sa se imbrace, incalte, sa manince, sa se spele si sa-si caute de sanatate din doar doua milioane lei lunar – leafa de insotitor a Mariei – si alocatiile copiilor. „Nu stiu cum sa ne mai descurcam. Incercam sa traim asa cum vedeti. Acum s-a mai imbolnavit si barbatu-meu, ca altfel mai muncea cu ziua. Lemne n-avem, bani n-avem, mincare n-avem. Cum sa-i dau eu alimente de regim fetei, daca n-avem nimic?”, plinge Maria. Femeia stie una si buna. Ca de trei ori pe zi, trebuie sa-i faca micutei sale insulina. Nu inainte de a-i masura glicemia. Era miezul zilei cind reporterii nostri au vizitat-o, ora la care Lilianei trebuia sa i se administreze a doua doza. Simtind, fetita a inceput sa scinceasca. Mama ei a intrebat-o unde vrea sa fie intepata, in minuta sau in picior. A luat-o-n brate si, cu gesturi pricepute, i-a infipt micul ac al seringii in carnea coapsei. Spectacol trist, stropit cu lacrimi de copil nevinovat, ce se repeta de mai bine de un an, de trei ori pe zi…
Acum, ca-i frig afara, Mariei i s-a mai luat o greutate de pe inima. Poate tine aparatul cu insulina afara sau pe pervaz, ca oricum in casa e la fel de frig ca sub cerul liber. Pe caldurile de asta vara insa, femeia era nevoita sa ingroape insulina adinc in pamint, ca sa nu se strice atinsa de canicula. Si asta, pentru ca nu are frigider. Un amarit de frigider in care sa tina nu doar medicamentul vital fetitei, ci poate si cite un litru de lapte, o bucata de carne sau ceva brinza cu care sa o poata hrani sanatos.
Craciun nefericit
Familia Lilianei va trece peste sarbatoarea Nasterii Domnului rabdind de foame si frig. In casa lor, in care nu exista nici macar un bec, nu va straluci a sarbatoare nici o beteala agatata delicat de crengile vreunui brad. „N-am avut asa ceva niciodata”, a spus femeia. Iar cind i-am amintit de Mos Craciun, a inceput sa rida. Amar. „Daca doresc ceva, este sa aiba copilul meu alimente care sa o tina sanatoasa si un cintar pe care sa pot cintari, la suta de gram, ce maninca. Si un frigider, ca a zis de la Primarie ca ne trage curent electric si atunci poate oi putea sa pastrez ceva mincare mai buna pentru ea. Este greu pentru un om mare sa aiba diabet, dar pentru un copil… Sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea”, se jeluieste femeia. Lipsurile existentei lor nu se limiteaza insa, doar la atit. Cele spuse sint doar problemele cele mai grave. Acesti oameni nu au haine, nu au cearceafuri, paturi, sau vreo plapumioara care sa-i incalzeasca cel putin noptile micutei. Si drept urmare, din cind in cind, o iau care-ncotro sa adune citeva brate de curpeni. Ca sa mai amageasca un pic, frigul din casa… (Laura BREANA)