Povestea cutremuratoare a unui copil care si-a cautat 60 de ani tatal

Povestea cutremuratoare a unui iesean impuscat intr-un lagar de munca fortata din Germania in cel de-al Doilea Razboi Mondial revine in actualitate. Si aceasta dupa ce fiica lui, Cristina Coliban, de 67 de ani, din Iasi, roaga pe lucratorii Ambasadei Romaniei in Germania sa aprinda o luminare la mormintul tatalui ei, aflat in cimitirul orasului Muhlhausen. Pe 31 martie se vor implini 50 de ani de cind a avut loc masacrul detinutilor de la celebrul lagar Muhlhausen, unde ieseanul Filon Butnicu a fost impuscat alaturi de ceilalti detinuti. „Eu nu am bani sa ajung acolo si sint si bolnava de cancer. Nu am primit nici o despagubire pentru ca mi-a fost omorit tatal. Macar atit sa se faca pentru sufletul lui. Am 67 de ani si, cind imi amintesc ce s-a intimplat atunci cind l-au luat pe tata, parca totul s-a petrecut ieri”, spune cu ochii umezi Cristina Coliban. De peste 10 ani, femeia incearca sa recupereze si o palma de pamint pe care parintii ei au avut o casa demolata apoi in timpul comunistilor. Si totul in memoria tatalui ei, despre a carui moarte si imprejurarile in care acesta a fost ucis a aflat dupa razboi, de la alti doi ieseni, singurii supravietuitori ai masacrului de la Lagarul Muhlhausen.
Impuscati apoi incendiati cu fin si benzina
Este toamna anului 1944, comuna Lovrin, din judetul Timis. Localitatea este aglomerata de refugiati, multi din Iasi si din Moldova. Trupele germane se retrageau prin Lovrin. „Aveam 7 ani cind s-a dat de veste ca vin nemtii in comuna. Tata si cu alti colegi ieseni, cu care lucra la CFR in Timisoara, s-au ascuns intr-o padure din apropiere ca sa nu-i ia nemtii si sa-i duca in lagare. Se stia ca asa au facut si cind s-au retras prin alte localitati. Doi dintre ieseni insa, Pricop si Obreja, s-au intors in Lovrin. Cred ca i-a denuntat cineva, ca au fost ridicati noaptea din casa unde stateau cu chirie si dusi la primarie”, a inceput povestea Cristina Coliban. Femeia isi face cruce cind isi aminteste apoi cum au fost ucisi cei doi ieseni a doua zi. „I-au dus la cimitir si, printre morminte, au inceput sa-i loveasca cu baioneta. Ca sa-i chinuiasca si mai mult, le-au scos ochii si, dupa ce i-au impuscat, au aruncat cu fin pe ei si cu benzina si le-au dat foc”, spune si acum ingrozita femeia. Filon Butnicu a fost ridicat de pe strada dupa ce s-a intors din padure, crezind ca cei doi colegi ai lui au reusit sa scape. Copila de 7 ani de atunci isi aminteste doar ca si-a vazut tatal urcat intr-o duba si dus spre Germania.
11 romani ucisi la Muhlhausen
Despre masacrul de la lagarul Muhlhausen, Cristina Coliban a aflat dupa incheierea razboiului, de la alti doi ieseni, care au fost singurii supravietuitori. „Mi-au spus ca s-a intimplat intr-o simbata. Lui tata ii venise rindul sa mearga pe ascuns la o gaura din gardul de sirma, de unde sa aduca cartofii pe care satenii ii lasau pentru ei. Tata insa l-a rugat pe unul dintre colegii lui sa mearga in locul lui, ca el sa se spele un pic. Colegul acela a scapat cu viata, cu inca unul care il ajuta, pentru ca, in urma lor, au venit niste avioane care au mitraliat zeci de minute in sir lagarul. Tata a primit gloantele in piept si, cind au intrat americanii in lagar, s-au ingrozit”, a povestit ieseanca. Intr-adevar, chiar si filmarile din acea vreme, prezentate in diferite documentare, arata cum soldatii americani au descoperit sute de cadavre in putrefactie in acel lagar. Printre acestea si corpurile neinsufletite ale unor romani, 11 la numar, care au fost ingropate in cimitirul din orasul Muhlhausen.
Intimplari stranii
La insistentele mamei sale, care nu voia sa accepte povestea supravietuitorilor care s-au intors acasa, Cristina Coliban reuseste in 1979 sa ajunga in Germania. Cu ajutorul unor rude stabilite acolo, a mers la cimitirul unde stia ca a fost ingropat tatal ei. Acele momente batrina nu le va uita niciodata, mai ales ca a trait si citeva intimplari stranii. „Cind am ajuns la locul celor 11 morminte pe care nu scria nimic, m-am asezat la al treilea si am pus flori si am aprins luminari. Cind a venit administratorul german al cimitirului, a ramas surprins ca m-am oprit tocmai la mormintul tatalui meu. Nu stiu ce m-a facut sa-l aleg pe acela. Dupa ce am iesit din cimitir si am dat sa plecam cu masina unui nepot de-al meu, acesta a gresit de patru ori drumul si de patru ori ne trezeam tot in poarta cimitirului. Parca ne invirteam in cerc. Mi-a venit rau si ne-am oprit sa-mi revin, iar nepotul meu sa intrebe pe cineva pe unde sa o luam ca sa nu ne mai intoarcem la cimitir. In acel moment, dintr-un nour mic a inceput sa ploua cu stropi mari chiar deasupra noastra. Citeva zeci de metri mai incolo vedeam soare si uscat. Totul a durat pina am iesit pe poarta orasului, apoi ploaia s-a oprit”, povesteste cu emotie Cristina Coliban. Cel mai mare regret al ei acum este ca autoritatile romane nu au facut nimic ca sa recupereze osemintele celor 11 romani ucisi in lagar, in timp ce francezii, polonezii si le-au dus pe ale lor in tara. „Sint ai nimanui parca, si nimeni nu le aprinde o luminare la cap”, a mai spus ea. (Carmen MAFTEI)