Castelul bintuit de cosmaruri

De cele mai multe ori, spitalul din Gidinti e asimilat cu starea de anormalitate. Tot ceea ce nu e ca noi, nu are loc in lumea noastra. Astfel, dupa niste ziduri groase, se ascund si se odihnesc, dupa ce au fost infrinti, cei care nu au un loc in lumea noastra. O lume in alta lume.
Masina goneste ca un bolid pe sosea, inghitind case, oameni, copaci. Miroase a pamint ars si a primavara. Peste tot se vad miristi fumegind si gramezi de frunze uscate. Parasim soseaua si o luam pe un drum plin de hirtoape. Oamenii iesiti pe cimp se uita cu mirare la noi: ”Ce cauta astia la Gidinti? O fi adus vreun alt diliu?”
”Io sint dom’ locotenent si am venit sa raportez: calul meu nu-i potcovit”
Copaci strimbi, crescuti pe jumatate si cu crengi taiate fara nici o noima, se insira de-o parte si de alta a drumului spre Spital. Ma intreb: oare cum ar fi sa merg noaptea pe aici, cind stiu ca, in conacul de pe deal, stau ascunsi de lume oameni pe care viata i-a "scuipat" din planurile mintuirii?
Am ajuns la spital. Coborim din masina si o asteptam pe directoarea institutiei, doctor Doina Cornelia Leahu. Spitalul e un conac vechi, impresionant, cu ziduri groase, ca in Evul Mediu, cind boierii isi aparau averile de dusmani. De la un geam incadrat de niste gratii albe, o femeie grasa casca gura la noi. Apoi, dintr-o data, se-apuca de dansat si batut din palme, pe o melodie pe care numai ea o aude. Striga de la fereastra: ”Vreti sa stiti cum ma numesc? Curva Antoci, ma numesc!”, si continua sa danseze. Ma uit stupefiat la sofer. Nu stim ce sa facem: sa ridem, sau sa ne facem cruce ? Femeia striga spre noi: ”Eu sint dom’ plutoner si-am venit sa raportez: calul meu nu-i potcovit", apoi dispare subit.
”Am fost inchis la Grajduri, pentru ca mi-am ucis tatal vitreg…”
Intram in spital. Luminat slab, ca mintea celor care populeaza aceasta lume, holul deschide drumul spre cosmar. Scari rosii, de lemn, roase de atitea perindari incovoiate. O femeie cu slapi scilciati si o broboada batrineasca pe cap bate in lung si-n lat, intr-un nesfirsit obsedant, coridorul de la nivelul superior. O usa se deschide – unde ai fi crezut ca e cuierul – si te loveste brusc un chip pamintiu, aproape descompus. Chipul se da la o parte si lasa loc privirii sa se incrinceneze. Un salon cu vreo 10 paturi metalice, mirosind intepator a clor si a medicamente. Miini raschirate, lungi, dau sa te atinga. Indaratul lor, trupuri mici, scofilcite, contorsionate, rasucite in forme halucinante. Chipuri trase, palide, nerase, obosite si rupte de realitate. Un batrin cu o caciula de oaie ponosita pe cap zimbeste, aratindu-si dantura cu trei dinti negri, crescuti strimb. Intr-un pat, doua trupuri se ascund sub o patura aspra. ”Buftea, tu de ce ai ajuns aici?”, intreaba Doina Leahu. ”Am fost inchis la Grajduri, pentru ca mi-am omorit tatal vitreg”, se grabeste sa raspunda un batrin. Pe hol facem cunostiinta cu un alt batrin, in pijamale, neras si slab ca o scindura: ”Am fost si eu reporter la Scinteia, la Ceahlaul, la mai multe ziare. Eu va cunosc, zice cu o voce gijiita, tu esti din familia Giurgila, iar tu, din familia alaturata”.
”Diavolu’ a venit prin podele…”
Un salon de femei. O femeie din fundul salonului, cu un capot sters de atita purtat, tunsa militareste, incepe sa tipe: ”Tu – aratind inspre fotoreporter)… diavolu… a venit prin podele si m-a atins. Si pe tine, si pe astalalt..”. Totul devine o bolboroseala ciudata, fara capatii. ”Aici miroase cam urit, pentru ca fetita asta face pipi pe ea. Ia spune, azi ai mai facut pe tine?", intreaba directoarea o fata de vreo 17 ani. Culcata in pat, fata zimbeste, si-si trece mina alba si raschirata prin parul scurt, apoi spune, rizind: ”Da, doamna doctor, am facut si azi pipi pe mine”. Pe patul din fata mea, o batrina, cu fata rotunda si blajina, isi baga degetele mari de la ambele miini in gura. In clipa urmatoare, incepe sa strige, rizind, si se loveste cu miinile peste cap. O femeie cu un pieptar de lina, culcata pe un pat de linga o soba rosiatica, tresare si striga: ”Taci, mortii matii! Nebuno, mi-ai furat ceasul!”. In salon se dezlantuie nebunia. Femeile incep sa tipe si sa gesticuleze, isi smulg parul din cap, se lovesc peste fata. Nimeni nu mai intelege nimic.
Telefonul sperantei
Am ajuns din nou pe scarile rosii. O femeie se apropie sfioasa de noi si spune: ”Eu stau aici pentru ca nu am unde sa stau. Am facut prostia si am imprumutat cheile de la apartamentul meu unui prieten, si acesta m-a lasat fara el”. Mergem in alt salon. O batrina isi aranjeaza baticul pe cap si intreaba: ”Vreti ja vajeti poja? Vata mea nu-i trijta… a murit un preot catolic si cu un jora lui si ja-mi aduc aminte…”. Din salon cineva ii sufla ”mama lui”. Zimbind, intreaba: ”Doamna doctor, ne dati drumu’ acasa?”. Ca si cum s-ar fi nascut a doua oara, femeile incep sa se roage sa fie lasate acasa. In toate saloanele, aceeasi dorinta: ”Vreau acasa”, ”vreau sa dau un telefon cu taxa inversa”. Cineva, de acasa, se va milostivi si va accepta, din nou, sa stea cu cei care sint cu mintea pe meleaguri nevazute de nimeni.
Inapoi la normalitate
Plecam grabiti. Poarta se-nchide zgomotos, ca si cum nebunia a taiat orice cale de intoarcere spre normalitate. In urma, viata din conac reintra in tipicul zilnic. Nestiuti, neplinsi, nedoriti, bolnavii isi duc viata mai departe. Lumea lor, cu drame si sclipiri de luciditate, s-a inchis. Portile s-au inchis. Sufletul s-a inchis. La Pildesti, a izbucnit un incediu in care un om a ars de viu. Politia aresteaza betivi si batausi. Somerii se arunca de pe macarale sau de pe antene de televiziune. Mamele care nasc prunci nedoriti ii arunca la gunoi. Viata de dincolo de gardurile nebunilor este, zic unii, normala. (Emilian PAL)