In era internetului Secrete ale Postei Romane

Constantin Dimitriu are 82 de ani. La aceasta virsta, poate povesti cu
seninatate despre intimplari pe care le-au consemnat manualele de istorie.
Cel de-al doilea razboi mondial, cu ororile lui, sau activitatea postei din anii
de dupa razboi sint lucruri la care Constantin Dimitriu a fost martor. El i-a
cunoscut personal pe maresalul Ion Antonescu si pe liderul taranistilor din
perioada interbelica, Iuliu Maniu. De asemeni, el a fost de fata la nasterea a
multor oficii postale din zona, fiind primul diriginte al Oficiului Postal din
Secuieni si al celui din Bicaz. Nascut la Roman, la Castelul de apa, unde
tatal sau era maistru, el a parasit Romanul pe toata perioada studiilor,
urmate la Scoala „Carol I” si la Liceul „National” din Iasi, si incheiate la
Scoala de Posta si Telecomunicatii din Bucuresti, pe care a incheiat-o ca
sef de promotie. „Ca sef de promotie aveam, atunci, posibilitatea de a
alege un post oriunde in tara, iar daca postul nu exista, urma sa fie creat.
Eu am ales Romanul pentru ca sotia mea terminase deja aceeasi scoala si
lucra in Roman”, isi aminteste Constantin Dimitriu.
Asa a ajuns diriginte de oficiu postal la Secuieni, oficiu care tocmai fusese
infiintat. Despre perioada in care a lucrat la posta, Constantin Dimitriu are
amintiri frumoase, chiar daca vremurile de atunci erau foarte grele. „In
1947 aveam un salariu de 5.000.000 de lei pe luna, cu care puteam
cumpara exact zece kilograme de malai. Erau bani, dar nu erau marfuri.
Oamenii intrau in magazine si intrebau din usa: «Aveti ceva de vinzare?»,
nu interesa ce anume. In timpul secetei din 1947, la fiecare institutie
oamenii puneau bani in fiecare luna si trimiteau un om in Banat, care sa
cumpere porumb, care era impartit, apoi, dupa cit a contribuit fiecare”, isi
aminteste Constantin Dimitriu.
La 15 ani, intr-o vacanta petrecuta la Castelul de apa, a fost martor la
aruncarea evreilor ucisi de nemti intr-o groapa comuna, linga Tetcani. „M-
am dus acolo, intii, de curiozitate, ca sa verific informatia primita de la un
trecator. Cind am ajuns acolo, am vazut ca groapa in care erau aruncati
mortii din cinci sau sase camioane oprite in apropiere era doar la citiva
metri de conducta de apa care alimenta orasul. Mi-am dat seama ca se
putea intimpla o nenorocire si am revenit la statia de la Castelul de apa, ca
sa-l informez pe tatal meu. A sunat imediat la Iasi si, chiar a doua zi,
groapa comuna a fost mutata, cu tot cu morti, la citiva kilometri”, a spus el.
In ceea ce priveste activitatea serviciilor de posta din perioada interbelica,
fostul diriginte le considera ca fiind caracterizate de disciplina, cinste si
corectitudine. In ceea ce priveste viteza de transmitere a informatiei,
aceasta s-a marit doar in ceea ce priveste telegramele, scrisorile facind in
perioada interbelica tot doua zile, ca si in zilele noastre. „Telegramele
faceau cite sase ore, daca destinatarul era din mediul urban. Daca
destinatia telegramei era undeva la tara, dupa ce mesajul ajungea
telegrafic, prin codul Morse, la oficiul din Roman, era transcris pe hirtie si
ajungea la destinatar cu ajutorul calaretilor inchiriati. Bineinteles ca astfel
de telegrame aveau un cost suplimentar, platit de expeditor”, a spus
Constantin Dimitriu. Cele mai multe telegrame anuntau decese, dar erau si
telegrame de felicitare, cele mai aglomerate fiind zilele onomastice. Cele
mai multe probleme le ridicau scrisorile venite dupa razboi, mai ales cele
din strainatate, din Italia sau Franta, care aveau mentiunea „faire suivre”.
„Dupa razboi, multe domicilii se schimbasera. Cind primeam o astfel de
scrisoare, trebuia sa urmarim destinatarul pina la actuala adresa sau pina
obtineam confirmarea ca nu mai este in viata”, isi aminteste fostul angajat
al Postei. In ceea ce priveste corectitudinea angajatilor, vestea unuia dintre
lucratorii postei din Roman se dusese pina la Bucuresti. Insusi ministrul
Postei venise la Roman pentru a-l cunoaste pe factorul postal Vasile
Zamfiroiu, care nu avusese nici macar un leu lipsa, chiar daca, atunci,
factorii lasau incasarile pe masa pina sa le preia casierul si a doua zi
gaseau chitanta taiata si chiar daca, in perioada inflatiei care a urmat dupa
razboi, incasarile zilnice se duceau la banca cu sacul, iar banii nu erau
numarati, ci cintariti. „Lui Zamfiroiu nu i-a lipsit nici macar o hirtie niciodata”,
afirma Constantin Dimitriu.
Cea mai grea perioada din activitatea de diriginte de oficiu postal a fost cea
petrecuta la oficiul din Bicaz, unde a fost primul diriginte. „Era in perioada
in care se construia barajul hidrocentralei, la care lucrau 5.000 de
puscariasi. In fiecare zi, veneau la posta cite doua sau chiar trei camioane
cu colete. Nici nu le mai descarcam la posta, le duceam direct la santier”,
spune Constantin Dimitriu.
Tot ca diriginte de oficiu postal a avut ocazia sa-l intilneasca pe cel pe care
il considera una din cele mai mari personalitati ale statului roman,
maresalul Ion Antonescu. „In 1943, Antonescu a trecut prin zona Moldovei
si a oprit la Secuieni. El voia sa constate pe viu care era starea de spirit a
populatiei. M-a intrebat despre parinti, despre familie, despre salariu. Nu
pot sa spun ca am vorbit cu el, el a fost cel care a vorbit cu mine si tot el a
fost cel care mi-a intins mina”, a spus el. Pe Iuliu Maniu l-a cunoscut ca
ofiter la Scoala de Geniu, pe care a absolvit-o tot ca sef de promotie. De la
Iuliu Maniu a invatat „sa nu se joace cu focul, cu tocul si cu fetele”,
invatatura de care considera ca s-a tinut toata viata. (Cosette ZANOCEA)