Trei raspunsuri de la Ciprian Macesaru: „N-am intentionat sa construiesc o intriga nici macar vag politista”

Pina la ce punct se poate vorbi de moralitate in literatura?

Stim foarte bine ca intre autor si opera exista intotdeauna o diferenta. Asa e si normal sa fie. In plus, acceptind ca am putea sa identificam in intregime ce este moral, o opera literara ar fi perfecta din punct de vedere moral doar daca ar fi scrisa de un sfint. Astazi, exista o riposta impotriva celor (tot mai putini) care indraznesc sa faca pe moralistii. Dar ceea ce propun acesti oponenti nu este, din pacate, o alternativa reala.

Ei spun: "Nu e moral sa ingradesti libertatea cuiva"; insa nu-si dau seama ca le baga pumnul in gura celor care cred ca "libertatea unuia este normala doar atunci cind nu atenteaza la libertatea altuia". Prin urmare, nu poti sa-i lasi fiecarui individ libertate totala si apoi sa te astepti ca pusi la un loc, acesti indivizi sa functioneze normal. De asta iti spun, oricit de spectaculos ar fi Pascal Bruckner, prefer sa-l citesc pe Montaigne. Si mai sint si acei autori care in viata reala au fost deplorabili, precum Louis-Ferdinand Celine sau Knut Hamsun, dar care au facut o literatura de foarte buna calitate, pe care nu o pot ignora. Vorba lui Jonathan Swift: "Uneori citesc cu placere o carte, dar mi se intimpla sa nu-l pot suferi pe autor".

Avem vreun "Superhero" in peisajul literar romanesc actual?

Cred ca sint destui autori care pina la un punct seamana cu personajul meu. Spun pina la un punct, fiindca nu am cunostinta de vreun autor care sa fi furat manuscrisul cuiva, asa cum face Paul Vasilescu, personajul meu. Cind la un scriitor mediocru orgoliul e mai mare decit doza de moralitate, putem avea si o astfel de hotie. De fapt, acum realizez, amintindu-mi cazul lui Barbu, nu-i musai sa fie vorba de un autor mediocru. Oricum, in romanul meu mai importante sint acele aspecte care au condus la un astfel de gest. Stiu ca unii dintre cititorii mei vor fi atrasi mai ales de momentul furtului, dar cred ca o astfel de abordare a cartii te arunca intr-o capcana. N-am intentionat nici o clipa sa construiesc, pornind de la acel furt, o intriga nici macar vag politista. Existau toate elementele pentru a porni pe o astfel de pista, dar m-a interesat mult mai mult ceea ce se intimpla in constiinta personajului meu si aproape deloc sa gasesc o rezolvare in exteriorul acelei constiinte.

Ai inserat in roman, in stil kafkian, o Scrisoare catre tata. Ce rol ocupa figura paterna in galeria personajelor tale?

Nu doar in stil kafkian. Paul Vasilescu porneste chiar de la scrisoarea lui Kafka, mulind textul original pe propria

biografie (fie vorba intre noi, insertiile sale si, in fine, modificarile aduse textului original, sint, paradoxal, dincolo de tragismul lor, amuzante). Iata ca acel furt al manuscrisului nu pica din senin. Paul copia mereu fragmente din carti celebre si i le prezenta sotiei sale, care, nefiind o cititoare, credea ca-i apartin in intregime sotului ei. Paul avea nevoie sa i se spuna ca este talentat, ca este scriitor.

In ceea ce priveste figura paterna, aceasta ocupa locul cel mai important in romanul meu. Romanul asa s-a si numit initial: Tatal; dar din ratiuni de marketing s-a cautat un titlu mai spectaculos. In plus, exista si piesa cu acelasi nume a lui Strindberg. S-a ajuns astfel la Superhero.

Figura paterna in literatura este un subiect care m-a fascinat dintotdeauna. Kafka ori Werfel sint autorii care, in aceasta problematica a tatalui, si-au pus cel mai puternic amprenta asupra mea.

Tatal din romanul meu nu este doar tatal lui Paul, ci si Paul insusi, caruia sotia sa ii naste un baiat. Se face asadar o paralela intre comportamentul celor doi tati. Paul incearca sa se detaseze de imaginea tatalui sau si comite greseala dupa greseala, asa incit la final isi da seama de esecul sau si spera ca va putea fi iertat macar de fiul sau, Alexandru. Despre relatia sa cu Alexandru poate ca voi scrie intr-un al doilea volum.