Interviu
Interviu cu scriitoarea Lavinica Mitu: „În scris poți fi un mic Dumnezeu care își creează propriul univers“
Lavinica Mitu și-a redescoperit pasiunea pentru scris după ce a născut, când, din dorința de a evada din realitatea cotidiană, a decis să urmeze câteva cursuri de creative writing. Romanul său de debut, ”Bărbatul fără cap”, a apărut din nevoia de a încheia o conversație de mult începută cu copilul ei interior. Lavinia ne povestește despre amprenta pe care o lasă amintirile din copilărie asupra oamenilor și despre nevoia de a te împăca cu trecutul pentru a nu te întoarce constant la el.
Două dintre temele centrale ale cărții Bărbatul fără cap sunt copilăria și violența domestică, două concepte care, într-o lume utopică, ar trebui să fie atât de depărtate unul de celălalt. Cum se influențează, totuși, acestea două?
Orice copil care este expus violenței în familie, fie că vorbim despre violență fizică, fie că vorbim despre violență emoțională, va fi marcat pe viață. Unii dintre acești copii devin adulți care nu își pot înțelege anumite reacții, decizii, comportamente; nu au curaj să sape mai adânc pentru că probabil au îngropat multe dintre amintiri tocmai ca să se protejeze. Așadar nu sunt înțeleși nici de cei din jur, nici de ei înșiși. E traumatizant să vezi că nu poți controla anumite lucruri la tine, nu știi de unde vin și nu înțelegi de ce ești așa.
Copilăria îți definește viața de adult, e inevitabil. Copilul acela peste care tu așezi straturi, straturi pentru a te construi ca om matur e cu tine toată viața. În momentul în care devii părinte, dacă devii părinte, te vei întoarce acolo, în copilărie, chiar dacă nu ți-ai dori să se întâmple lucrul acesta. Discutam cu terapeuta mea despre ce se întâmplă cu o femeie după ce naște. Ea mi-a explicat că suntem construite în așa fel încât în momentul în care devenim mame ne retrăim copilăria. Îți pui niște probleme, îți ridici niște întrebări, ești forțată să te întorci acolo.
Se vorbește mult despre mame și mai puțin despre tați. Soțul meu s-a întors și el în copilăria lui. Soțul meu care se pare că, spre deosebire de mine, provine dintr-o familie foarte echilibrată, are și el multe schelete pe care nu le-a dezgropat până în momentul în care a devenit tată.
Așadar, perioada copilăriei e definitorie. Nu știu dacă e vorba de o alegere personală sau nu, pentru că sunt foarte mulți factori la mijloc. E important să-ți dai seama dacă tu ca adult vrei să-ți asumi copilăria, nu să o ștergi cu buretele. Mulți asta vrem: când avem o copilărie nefericită vrem să uităm de ea. Asta nu e în regulă, pentru că ea va fi acolo, va ieși la suprafață când ne vom aștepta mai puțin și ne va lovi al naibii de tare.
Cum facem să ne asumăm această perioadă din viață?
Ca adult nu mai ești sincer față de copilăria ta. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales ca, în mare parte din carte, povestea să fie scrisă prin vocea copilului. Dacă aș fi spus acele povești cu vocea adultului nu aș fi reușit să fiu sinceră. Aș fi cenzurat anumite părți. Noi, adulții, asta facem: ne pierdem din capacitatea de a fi sinceri cu noi înșine în felul în care reușesc să fie copiii.
E vorba, în contextul acesta, și de profunzimea cu care te uiți la propria ta persoană. Sunt oameni care se simt bine cu ei înșiși pentru că se raportează la alte valori. Felul în care iubesc, în care își simt emoțiile este unul nu neapărat superficial, ci unul relaxat. Dacă ești genul de om care se duce către introspecție, care este foarte prezent atât în viața lui, cât și în viața oamenilor din jur, atunci da, îți dorești să fii mai bine, să fii mai sănătos; îți dorești ca interacțiunile cu ceilalți să fie mai sănătoase și cauți instrumente prin care să faci asta. E datoria fiecărui om să construiască ceva frumos în jurul lui, indiferent de cum a arătat copilăria.
Cineva spunea că nu există copilării nefericite. E adevărat. În toată întunecimea, în toată violența și în toate nenorocirile care i se pot întâmpla unui copil, el are capacitatea să supraviețuiască, are capacitatea să vadă ceva frumos acolo. Eu îmi aduc aminte foarte multe lucruri frumoase din copilărie, de exemplu.
Mai nefericită a fost adolescența, dar copilăria… Copii își găsesc mijloace de a se proteja. Mai tristă e perioada de conștientizare. Când ești copil nu-ți dai seama, ajungi să privești lucrurile anormale ca fiind normale. Eu credeam că violența e ceva normal. Eu vorbesc cu foarte mare naturalețe despre toate bătăile pe care le-am luat când eram copil. Râd acum amintindu-mi anumite momente care nu sunt neapărat amuzante, dar dacă nu am râde, dacă nu am uita, în ce ne-am transforma? Ai nevoie de lucrurile astea. Mai bagi sub preș.
Toate aceste trăiri sunt înconjurate de incredibil de multă rușine, de multă vinovăție și de foarte multă frică. Îți este frică de cine ai fost, îți este frică să recunoști că îți iubești părinții indiferent de modul în care s-au comportat cu tine. Eu m-am simțit vinovată pentru că o perioadă de timp l-am iubit pe tata. M-am simțit vinovată pentru că am iubit un om foarte agresiv, un om care, și prezent, și absent, mi-a făcut foarte mult rău. Nu înțelegeam de ce îl iubesc, pentru că la un moment dat scopul meu în viață era să îl urăsc cât mai mult. Dacă aș fi putut să tai din mine bucăți care aveau legătură cu el aș fi făcut-o.
Scriind cartea și înțelegând experiența, mi-am dat seama că nu e nimic greșit în a-ți iubi părinții chiar dacă sunt violenți, chiar dacă fac greșeli impardonabile.
Am observat că mulți dintre cititori s-au simțit înțeleși, au simțit că viața lor era transpusă în carte. Cum te simți în legătură cu acest spațiu pe care l-ai conturat pentru cei în ale căror mâine ajunge Bărbatul fără cap?
Mă bucur. Nu mă bucur pentru că oamenii au trăit aceste experiențe, dar mă bucur că s-au regăsit acolo, pentru că eu mă caut, mai mult sau mai puțin conștient, în fiecare carte pe care o citesc. Te cauți, toată viața asta faci. Te-ai regăsit în toate lucrurile care îți plac, acesta e motivul principal pentru care îți plac.
Cred că sunt și oameni care nu au trăit în acea perioadă despre care scriu eu. Nu sunt vocile care pot spune: „Altă carte despre perioada comunistă, altă carte despre violența în familie. M-am săturat să tot trăiesc și retrăiesc prin cărți copilăria mea“. Aici apar câteva semne de întrebare. Dacă te-ai săturat înseamnă că ai rezonat atât de mult, încât ceva s-a aprins în tine. Văzând reacții de la cititori din generații diferite, îmi spun că poveștile pe care am ales să le exprim s-ar fi putut întâmpla astăzi sau oricând altcândva. Sunt povești care aparțin foarte multor oameni, iar dacă nu aparțin acelor oameni, aparțin unor oameni pe care ei îi cunosc. Este imposibil să nu găsești ceva cu care să rezonezi în carte. Indiferent cum a fost copilăria ta, indiferent cum ești tu construit ca adult. Aceasta a fost misiunea mea ca scriitor: să am o poveste în care oamenii să poată pătrunde. Pentru mine ca scriitor este important ca cititorul să simtă ceva atunci când ajunge la finalul cărții. Detaliile le pierdem în timp, le uităm, emoțiile nu.
Cum ai reușit să ajungi la această sinceritate și vulnerabilitate literară, în care pare că-i lași pe cititori să pătrundă într-un univers atât de intim?
Așa m-am construit în timp. Nu m-a ascultat nimeni în familie, dar eu m-am încăpățânat să mă fac ascultată. Așa am învățat să vorbesc cu foarte mare ușurință despre mine. Mă simt norocoasă că pot să fac asta. Este modul în care gestionez provocările: vorbesc deschis, fără să îmi fie teamă de un subiect, îmi arăt vulnerabilitățile, îmi arăt obsesiile, arăt lucrurile care nu sunt OK la mine. Întotdeauna mi-a fost ușor să fac lucrurile astea. A fost ceva care a fost construit în timp din nevoia de a fi ascultată. Tocmai pentru că nu am fost ascultată am vorbit și mai mult, și mai tare, cu speranța că cineva mă va vedea. Vocea a fost instrumentul pe care l-am folosit pentru a mă face vizibilă.
Am fost întrebată dacă nu mi se pare riscant să vorbesc despre lucruri intime cu atâta lejeritate. Mi s-a spus că există posibilitatea ca la un moment dat să nu mai fiu luată în serios. Mi-am spus atunci că voi merge mai departe în felul meu și așa cum mă simt eu bine. E adevărat că m-a ajutat cumva și formarea profesională. M-a ajutat perioada în care am studiat jurnalism și experiențele pe care le-am avut în facultate. Sunt mulți oameni care vorbesc, dar nu vorbesc despre ei, care vorbesc foarte fain și pe care ai sta să-i asculți cu orele, dar despre care, dacă ai sta să le analizezi în profunzime discursul, ți-ai da seama că fug de ei înșiși ca dracul de tămâie.
Dacă îți plac oamenii sinceri, ai datoria ca tu să fii sincer. Dacă îți plac oamenii care sunt deschiși cu tine, și tu trebuie să fii deschis. Dacă tu nu ești deschis, nu vei primi deschidere din partea celorlalți. Eu sunt îndrăgostită iremediabil de oameni, am nevoie de oameni, nu pot să trăiesc fără ei, îi vreau cât mai aproape de mine.
Cum ar fi arătat această carte dacă nu ai fi trecut prin acei ani de terapie despre care povestești într-un alt interviu?
Nu aș fi scris-o. Nu aș fi scris-o nici măcar după primii ani de terapie. Dacă nu aș fi devenit mamă, nu aș fi scris această carte. Nu am vrut să scriu această carte. Nu m-am gândit niciodată să scriu o carte de genul acesta și nu pentru că m-aș fi temut de expunere sau pentru că ar fi fost o poveste pe care aș fi considerat-o prea greu de dus. Credeam că sunt împăcată cu niște lucruri, că sunt rezolvate. Eram în etapa în care îl țineam de mână pe copilul din mine, mergeam împreună pe un drum. Maternitatea mi-a dat niște palme când a venit împreună cu depresia postnatală și m-a făcut să mă uit mai bine la copilul acesta și să-mi dau seama că nu am terminat conversația cu el.
Al doilea text, Bărbatul fără cap, cel care a dat și titlul cărții, a fost scris înainte de a deveni mamă. A fost scris la un curs de creative writing. Nu m-am gândit niciodată că voi face ceva cu el. La fiecare temă pe care o primeam la cursuri legam poveștile în mod inconștient. Așa s-au strâns textele. Nu am scris doar textele de aici, am scris și multe dintre textele care fac parte din următorul proiect, din cel la care lucrez acum. Tocmai pentru că scriam cumva în două direcții nu mi-am dat seama că se leagă între ele. M-am blocat în celălalt proiect, a trebuit să-l las puțin deoparte și m-am întrebat ce fac acum. M-am apucat să recitesc texte și atunci când am văzut cum se leagă poveștile între ele a venit ideea acestui volum.
Eu speram să debutez cu celălalt. Asta a fost dorința mea, din vanitate cumva. Sunt acele voci care spun că tema copilăriei este una accesibilă debutanților și că foarte mulți debutează cu o carte poziționată în acest univers. Eu nu am vrut să fac asta, dar uite că tot s-a întâmplat. Lucrurile s-au întâmplat așa cum probabil trebuiau să se întâmple.
Cum vin poveștile spre tine și când știi că ajung la final?
În momentul în care pot să mă bag seara la culcare fără să mă gândesc la povestea aceea înseamnă că e gata de pus pe hârtie. Altfel, mă uit la filme care să nu mă solicite foarte mult și, în timp ce mă uit la filmul respectiv, eu scriu și scriu. Atunci când nu mai simt nevoia să scriu la povestea respectivă înseamnă că este gata de pus pe hârtie. Apoi stau și mai rescriu la ea de nu știu câte ori și poate să dureze și un an de zile până e gata un text, până ajunge într-o formă de care să fiu mulțumită.
Poveștile îmi vin din tot ceea ce e lângă mine. Am texte pe care le-am scris uitându-mă la o fotografie. Din oameni care sunt lângă mine, din tot ceea ce e în jurul meu. Sunt flash-uri.
Îmi doresc să mă maturizez ca scriitor și să ajung la acel moment în care povestea să fie premeditată, acel moment în care să fie cumva mult mai organizat tot acest proces de scriere. Acum e un lucru asupra căruia nu am control. Nu știu încă cum funcționează, totul e în fază experimentală. Când mă voi maturiza, când voi scrie și mai mult și voi citi și mai mult, probabil atunci lucrurile vor fi făcute într-un mod mai conștient și mai profesionist.
Cum crezi că ar reacționa fiica ta dacă ți-ar citi cartea?
Nu m-am gândit la asta. E foarte ciudat. De vreo două luni de zile fiica mea a dezvoltat o obsesie: mă pune să îi povestesc cel puțin o jumătate de oră în fiecare seară ce făceam eu când eram mică. E o experiență foarte ciudată pentru că mă cenzurez. Nu aș ști cum să îi povestesc despre anumite lucruri copilului meu în acest moment. I-am spus lucruri pe care le făceam, dar a fost bizar că la un moment dat nu știam ce să îi mai povestesc, pentru că mintea de adult caută să îi spună copilului povești potrivite pentru vârsta lui.
Când va citi cartea, fiica mea probabil va fi adolescentă. Întrebarea asta merită pusă atunci când voi finaliza proiectul despre depresia postnatală. Aceea va fi o carte pe care îmi doresc să o scriu într-o oarecare măsură și pentru fiica mea.
Eu nu am înțeles multe dintre comportamentele mamei mele decât atunci când am devenit mamă. A fost foarte dureros, așa că mi-am zis că nu voi face niciodată anumite lucruri pe care le-a făcut mama mea. Le-am făcut, totuși. Am spus aceleași cuvinte pe care le spunea ea, am avut aceleași reacții pe care le avea ea.
Poate că dacă fiica mea va citi despre această experiență – voi greși față de ea cu siguranță, îmi este greu să accept asta, dar știu că se va întâmpla – va înțelege anumite lucruri. O scrisoare către ea din partea mea, din partea tatălui ei – în acest proiect vreau să vorbesc foarte mult și despre ceea ce simt tații, bărbații ale căror soții suferă de depresie postnatală. Despre ei nu prea se vorbește, dar ei sunt acolo și trăiesc și ei această experiență. Va fi un univers în care să se regăsească foarte mulți oameni. Va urma structura Bărbatului fără cap, nota confesivă, transpusă într-o notă literară, de ficțiune. Nu vreau să fie un proiect de non-ficțiune.
Cred că temele acestea majore pot ajunge mai ușor la cititor și la oamenii care au nevoie ele în forma aceasta. Literatura îți oferă posibilitatea să creezi universuri mult mai largi decât ți-ar oferi non-ficțiunea. Poți atrage acolo mai mulți oameni. Prin literatură pot ajunge la tine oameni care n-au știut că sunt în povestea asta. În scris poți fi un mic Dumnezeu care își creează propriul univers, care e acolo și poate face ce vrea, când vrea și cum vrea.
Articol preluat din Suplimentul de Cultură
Publicitate și alte recomandări video