De ce companii curate finanţează presa murdară

Un protest public semnat de sute de ziarişti şi de organizaţii neguvernamentale a cerut CNA şi Consiliului Naţional Antidiscriminare să sancţioneze RTV pentru derapajul îngrozitor după moartea ziaristei Iulia Marin. Europarlamentarul Dacian Cioloş a supralicitat şi a cerut închiderea televiziunii, „o portavoce pentru vocile Rusiei”. Altfel spus, dacă autorităţile au suprimat din online canalele oficiale de propagandă ale Kremlinului – vezi Russia Today sau Sputnik –, suspendarea licenţei RTV ar fi un pas coerent pe frontul războiului hibrid.

Dar nu-i chiar aşa. RT şi Sputnik beneficiau direct de finanţarea statului rus, erau în mod transparent asumate de Moscova ca parte din artileria războiului informaţional. În teorie, RTV funcţionează ca un business după toate regulile pieţei. Spun în „teorie” pentru că primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a publicat o listă cu banii publici care ajung de la diverşi politicieni în visteria TV a fugarului Ghiţă pentru acţiuni de „linşaj” mediatic. Chiar şi aşa, e suficient un deget apăsat pe telecomandă (şi un stomac puternic) pentru a demonta argumentele lui Armand. RTV, ca şi alte instituţii de presă de vidanjă, încasează publicitate de la companii respectabile din România şi străinătate. Nu (doar) banii publici ţin în viaţa hulitul post, ci şi o complicitate nefirească, imposibil de înţeles, din partea mediului de afaceri.

Or, aici, în acest „imposibil de înţeles”, ar trebui să se audă vocea presei (relativ) sănătoase din România. Cei care au semnat cu bună-credinţă apelul public împotriva RTV să-şi dubleze demersul civic cu unul jurnalistic, şi să caute răspunsul la o întrebare care-i chinuie pe mulţi: De ce companii private respectabile, care pot proba, nu doar clama, un anumit grad de responsabilitate socială, finanţează instituţii de presă care otrăvesc societatea? Care sunt resorturile de grup şi individuale ale unor astfel de decizii luate la nivel de corporaţie? Atenţie, nu o campanie de discreditare a companiilor în cauză, nici măcar implicită, ci astâmpărarea unor curiozităţi, că în definitiv asta face presa. Cine era în sală când s-a luat decizia finanţării postului X? Sunt de acord cei care au votat bugetul de publicitate cu politica editorială a lui Y? Ştiu măcar ce-i aia politică editorială? Au sesizat derapaje la postul Z? Dacă da, care au fost argumentele pentru a finanţa în continuare postul? Cum poate o companie să facă donaţii pentru şcoli şi în paralel să finanţeze presa care fetişizează „şcoala vieţii”? În ultimă instanţă, cum se explică această „orbire” a mediului de afaceri cu „pedigree” în raport cu „maidanezii” din presă. Ipocrizie? Naivitate? Cinism? Poate şi un pic de masochism? (Vezi multinaţionalele care plătesc reclamă la televiziuni care şterg pe jos cu multinaţionalele.)

După ’90, presa din România şi-a concentrat atenţia aproape exclusiv asupra modului în care este distribuit banul public. Companiile private au intrat pe radar numai în măsura în care se atingeau de „borcanul cu miere” al statului. Şi e firesc, banii care circulau în economie proveneau în general de la stat. În ultimii ani însă mediul privat de afaceri s-a maturizat suficient şi joacă, voluntar sau nu, un rol major în ceea ce numim politici publice. În birourile opace ale clădirilor de sticlă se iau decizii care afectează direct sau indirect sănătatea publică, educaţia, mediul înconjurător sau, vezi cazul nostru, însăşi existenţa celei „de-a patra putere în stat”. Or, aceste decizii, care întâresc sau deşiră ţesutul social, se iau într-o tăcere asurzitoare a presei, preocupată mai nou de petiţii.

P.S. Un exemplu că se poate. În cazul George Buhnici, cotidianul Libertatea a cerut companiilor private care îşi asociau numele cu acesta să aibă o poziţie publică despre cum se reflectă valorile lor în declaraţiile sexiste ale influencerului. BCR a refuzat iniţiat un punct de vedere, dar, pe măsură ce bulgărele media s-a rostogolit, banca a anunţat că renunţă la contractul cu Buhnici. Nu efectul sec, juridic, e de salutat aici, ci curiozitatea şi insistenţa unor jurnalişti de a afla răspunsuri acolo unde, din păcate, nimeni nu le caută.