După 30 de ani

Despre îndepărtarea comuniştilor şi securiştilor de la cârma ţării s-a vorbit încă de la începuturile democraţiei postdecembriste. Era şi firesc. Cine ar vrea ca tumoarea înlăturată printr-o operaţia grea (citeşte eventual „revoluţie”, dar mai bine „revoltă”) să crească din nou?

Faimosul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara exact asta solicita, dar politrucul Ion Iliescu, cocoţat deja în fruntea statului, a reacţionat rapid prin proclamaţia de la Vaslui, ce-i implora pe comunişti şi securişti să-şi facă în continuare de cap. Adică să mintă şi să fure. Vedem cine a avut dreptate, doar comparând situaţia din cele două oraşe şi judeţe aferente.

Cu toate acestea, ceva probleme de „reintegrare” au existat chiar în cadrul CPUN, organismul de putere care a condus România din decembrie 1989 până la alegerile din mai 1990. Atunci am asistat la întâia cârdăşie liberalo-pesedistă (fesenistă), întemeiată pe naivitatea lui Radu Câmpeanu, prea încrezător în şansele lui de a cuceri fotoliul de preşedinte al României. După lungi negocieri, s-a acceptat ca la primele alegeri libere să participe atât activiştii de partid, cât şi românii care nu au fost în ţară în ultimii 5 ani (ca Radu Câmpeanu). Drept urmare, Iliescu şi FSN au zdrobit opoziţia, obţinând scoruri copleşitoare din care nu ne-am revenit nici în 2019. A rezultat că românilor (în proporţie de vreo 85%) le plăcea tumoarea! Şi ce tumoare! 

După trădările consecutive ale liberalilor, lupta anti-PCR a fost asumată total de PNŢCD, partid ce nu a reuşit – în pofida unor oameni cu adevărat de admirat – să facă vreo brânză. Rând pe rând, iniţiativele ţărăniştilor (precum Legea Ticu) au fost blocate de gaşca lui Iliescu. Şi mai trist, periodic, un membru important al formaţiunii lui Coposu era deconspirat, în presa cumpărată, ca informator al securităţii. Nu se scria nici că respectivul fusese deseori torturat, nici că Ion Iliescu – în calitate de secretar de partid – deţinea totodată şi funcţia de şef al poliţiei politice. 85% dintre români erau convinşi că politrucul chiar fusese disident!

După 2000, sărind peste manipularea ordinară a securistului Dan Voiculescu (care voia o lege a lustraţiei, numai pentru a o bloca în parlament), doar unii liberali mai şmecheri au pomenit de o astfel de inţiativă. Printre ei, anostul şi infractorul în devenire Bogdan Olteanu ce promitea solemn înfrângerea definitivă a criptocomuniştilor. În cele din urmă, înţelegând mesajul criptat, criptocomuniştii i-au oferit o sinecură la BCR cu un salariu baban.

Tot o jalnică punere în scenă a fost şi procesul intentat comunismului de către Traian Băsescu, după 2004, când singurele momente autentice au fost urletele de nebun ale lui CV Tudor. Normal, simulacrul de justiţie nu a avut niciun fel de efect juridic, iar indivizi roşii până în străfundul sufletului, precum Valer Dorneanu, au ajuns că prezideze CCR.

După 30 de ani de la revoluţie, neamul afurisit al comuniştilor şi securiştilor, plus clanurile din jur ce s-au dezvoltat prin cumătrii, domină în continuare România, iar Ion Iliescu clamează să nu mai căutăm vinovaţi. Ştie bine de ce. Bolşevicul din Olteniţa e responsabil şi de crimele de dinainte de 1989, şi de asasinatele din decembrie 1989, precum şi de fărădelegile de după 1989.

Nu-i târziu nici astăzi şi nu va fi târziu nici mâine, nici poimâne, să se facă dreptate. Dar niciun partid nu doreşte sincer acest lucru.