Experienţa Bruckner

Explicaţia vizează raritatea programării lucrărilor de Gustav Mahler şi Anton Bruckner în stagiunile cameral-simfonice româneşti, gruparea unora în aceeaşi zi (Mahler – 29 august, Bruckner – 5 septembrie), calitatea performantă a interpretărilor. Ţinând seama de complexitatea, de dimensiunile extinse ale simfoniilor celor doi compozitori austrieci, prezentarea lor „în bloc” s-ar părea că respectă, asemenea muzicii în sine, raportul antagonist: receptarea fiecăreia este dificilă, însă efortul înţelegerii acestor monumente impunătoare prilejuieşte ascultătorului atent plăceri estetice, ieşiri luminoase, înalt spirituale din contingent, rar legate de alte creaţii sonore culte, chiar aflate în zona capodoperelor.

Anton Bruckner a fost, rămâne un Ianus ca personalitate umană, ca autor de muzică. A dovedit supunere faţă de oficialităţi, respect idolatru pentru cei pe care îi considera maeştri (cu deosebire Bach şi Wagner), a ascultat poate mai mult decât ar fi trebuit sfaturile unor colegi şi prieteni de a-şi modifica soluţiile de scriitură din simfonii. Aşa se explică, printre altele, preferinţa de a-şi traduce ideile componistice în texte de dimensiuni uriaşe, încăpătoare pentru şuvoiul neîntrerupt de idei, pentru comentariul dens, aproape fastidios al orchestrei simfonice, preluarea de la Richard Wagner a principiului melodiei infinite. Formula „chipul lui Ianus” se mai argumentează prin deschiderea muzicii sale bogat polifonice dinspre zările consonante ale romantismului spre disonanţele, contrastele şi asperităţile modernismului.

Bruckner şi-a păstrat rolul de Ianus al muzicii în relaţia cu politicile unor epoci istorice. Masivitatea de tip german a muzicii sale a nutrit idei, manifestări ale regimului nazist, Hitler aşezându-l pe aceeaşi treaptă cu Wagner, ordonând acţiuni speciale de glorificare a lui Bruckner, exemplul de pe urmă fiind difuzarea Adagio-ului din Simfonia a VII-a la Radio Difuziunea Germană în minutul anunţului morţii dictatorului (1 mai 1945). S-a dovedit încă odată că opera artistică serveşte politica, de vrea ori de nu vrea. Rămânerea lui Bruckner fără sincope temporale în atenţia tuturor dirijorilor importanţi din istorie, permanenţa simfoniilor sale în repertoriile de concert şi discografice ale celor mai valoroase orchestre din lume sunt argumentede necontestat ale valorilor general-umane exprimate în capodoperele ce îi poartă semnătura.

Evident, criticii nu au lipsit. Chiar Brahms şi-a expus liber dezacordul în privinţa lungimii celor nouă opus-uri simfonice, argument preluat în deceniile apropiate de unii analişti care i-au reproşat lui Sergiu Celibidache sublinierea acestui „defect” prin alegerea unui tempo foarte larg. Dar, înainte de a-şi exprima public opinia, orice meloman sau profesionist dedicat muzicii academice trebuie să înţeleagă ambientul istoric, cultural, politic în care a trăit un compozitor, să-i cunoască personalitatea umană. Astfel pot fi aflate căile spre receptarea cât mai adecvat posibilă a unor creaţii artistice. În cazul de faţă, a simfoniilor de Anton Bruckner. Referirile substanţiale la omul, la muzicianul Bruckner, la destinul în timp al operelor sale este necesar pentru argumentarea atenţiei îndelungi, neîntrerupte pe care o impune oricare simfonie a sa. Mai ales în situaţia nefericită a absenţelor din viaţa concertistică românească.

Prima experienţă de audiţie din Festival s-a datorat marţi, 5 septembrie, Orchestrei Gewandhaus. O experienţă pe care am anticipat-o întâi de toate ca imagine a tradiţiei, având în vedere că ansamblului prestigios din Leipzig i s-au transmis din generaţie în generaţie „secretele” stilistice şi de manieră interpretativă inoculate în 1884, când a cântat în primă audiţie mondială Simfonia a VII-a sub bagheta lui Arthur Nikisch.

Un fapt cu totul neobişnuit, poate nu numai pe scenele româneşti – primele acorduri ale simfoniei au urmat după treisecunde de la stingerea prea frumoasei melodii solitare a Preludiului la unison din Suita nr. 1 opus 9 în do major de George Enescu. Vârsta aproape centenară a lui Herbert Bloomstedt a explicat anularea parcurgerii distanţei de la pupitrul dirijoral până în culise şi revenirea în faţa orchestrei. Probabil unii ascultători din sala Ateneului Român nu au sesizat trecerea de la o lucrare la alta, poate alţii nu au dorit să contrazică vrerea dirijorului prin aplauze, astfel că s-a născut o neaşteptată, uimitoare legătură între muzica lui Enescu şi muzica lui Bruckner. Cred că Bloomstedt a fost conştient de această realitate. Nici nu se putea altfel pentru că, deşi avea numai 22 de ani când a compus Suita (1903), Enescu a avut timp să asculte monumentala Simfonie a VII-a, intrată de aproape două decenii în circuitul concertistic vest-european.

Suntem obişnuiţi cu diferenţa climatelor afectiv-muzicale ce au marcat versiunile opus-ului enescian datorate multor dirijori. Unii, atraşi de elanul tineresc, alţii rezonând cu frumuseţea melodiei doinite din Preludiu. Am simţit în versiunea lui Herbert Bloomstedt maturitatea olimpiană a senectuţii, evitarea celor mai mici nuanţe patetice, ocrotirea melodiei romantice ale cărei rezonanţe cu infinitul melodiei wagneriene sunt evidente. Am avut impresia stabilă că interpretarea intregii Suite în do major ar fi demonstrat buna vecinătate a celor două opus-uri, deşi marchează vârste diferite, începutul şi finalul de drum al compozitorilor Enescu şi Bruckner.

Herbert Bloomstedt a optat pentru echilibrul dintre fervoarea melodică şi liniştea reculeasă a compozitorului, pentru claritate şi rigoare, respectuos faţă de tradiţia îndelungată a orchestrei Gewandhaus ce supune performanţa tehnică, strălucirea timbrală sondării profunzimilor ideatice ale muzicii.

Seria temelor melodice de o emoţionantă frumuseţe s-a îmbogăţit în Simfonia a IX-a, prezentată tot marţi seara în Sala Palatului de altă orchestră renumită, Tonhalle din Zürich, cu alt dirijor prestigios, Paavo Järvi. A rămas testamentul, ultima rugăciune a lui Bruckner către Dumnezeu spre a-i lăsa timpul scrierii până la final a partiturii. Dar opusul în re minor a devenit altă celebră „simfonie neterminată” (după a VIII-a de Schubert). Muzica urmează aceeaşi reţetă a frumuseţii melodice contrastante datorită lirimului ingenuu, poetic, faldurilor învolburate emoţional, grandorii, strălucirii grave, maiestuoase, liniei sprinţare, comentariului orchestral amplu. Ca întreg, o arteziană de idei comentate polifonic, o demonstraţie de virtuozitate a scriiturii pentru orchestră, scriitură ce aşează momentele solistice atractive în „montura” spectaculoasă a substanţei muzicale, a sonorităţii generale.

Dacă mai avem astăzi răbdarea lecturii unui bildungsroman muzical, cum este şi ultima simfonie de Bruckner, rămânem cu admiraţia unei capodopere, cu o experienţă muzical-spirituală rară. Orchestra Tonhalle şi dirijorul Paavo Järvi au reuşit să păstreze caracteristicile, valoarea opus-ului, înscriind concertul de marţi seara în rândul evenimentelor de neuitat ale Festivalului „George Enescu”.

Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor