Taximetriști, din stradă pe scenă, apoi pe marele ecran

Mai întâi a fost o piesă de teatru. Adică nu. Mai întâi a fost un gând. Al lui Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae, de a muta în scenă un mediu familiar. Avem cu toții pățanii cu taximetriști, unele faine, altele mai puțin, altele la limita traumaticului și, de fiecare dată când apelăm la această formă de transport, minutele pe care le petrecem în vehiculul galben decupează un mini-univers specific. De necomparat cu nimic altceva prin discuțiile despre politică micro și globală, condiții de trai, școală, sănătate etc. purtate în habitaclu, printre apeluri sâcâitoare ale dispeceratului, convorbiri telefonice de o parte sau de alta și reacții verbal-gestuale de eliberare a tensiunii în trafic.

Filmul produs independent de Bold Film Studio, un demers curajos într-o cultură imprevizibilă financiar, e o suită de curse care se întretaie și dau la iveală un carnaval de personaje care mai de care mai lunatic, căci timpul cinematografic e nocturn. Cursele lui Lică (Alexandru Ion în formă interpretativă de zile mari, când bombardier, când Bambi) și Liviu (Rolando Matsangos, cu un joc interiorizat, dar cu atât mai intens, cu treceri de la blândețe la izbucnire violentă), și unul și celălalt captivi într-o formulă de a-ți câștiga existența brăzdând Bucureștiul cu clienți pe bancheta din spate.

Viața e cel mai bun profesor

Cei doi șoferi și pasagerii refac universul României de la firul ierbii. „Vorbiți din cărți“ zice Lică, a cărui evoluție umană în decursul celor vreo zece ore ficționale e un parcurs prin toate registrele emoționalului. Inițial pare genul cu adevărurile absolute la purtător, e aprig într-o metropolă în derivă care l-a capturat și îl ține prizonier. E de ajuns o admonestare verbală la telefon de către unul cu bani și devine mielușelul cu sabia ninja în portbagaj. Viața e cel mai bun profesor, asta e deviza lui Lică, numai că viața asta îți trage câte una în plex sau bot, unde sperați că e mai puțin dureros de încasat, de te lasă amețit, dacă nu chiar lat. În ciuda paradei de înjurături și de prejudecăți servite drept mostre de înțelepciune populară, Lică e un sensibil. Încă se gândește la Luiza lui care a preferat emigrarea în Belgia, îi mai scrie, e trist pentru că fata nu-i răspunde decât rar și eliptic. Proiectul lui de suflet e să-și ducă mama la Vatican, motiv pentru care face taximetrie noaptea.

Relația femei-bărbați e una dintre axele filmului. Sunt multe personaje feminine în scenariu, diferite, puternice. Încep cu mamele. Men­ționate generic, fără întruchipare

precisă, episodică, evocarea e aureolată de dragostea necon­dițio­nată. Soția e o altă tipologie a geometriei casnice. Victoria (Victoria Răileanu, într-un amestec convingător de fragilitate și forță dramatică) e companioana care a ajuns la capătul răbdărilor. Cople­șită de probleme și lipsuri, nu mai are răbdare, vrea să… trăiască.

Despre vise spulberate

Soția bossului – Ilinca (ex-cep-ți-o-na-lă Maria Popistașu în gama de ipostaze etalată cu firesc dezarmant, la fel a fost și în spectacol!) a știut să aștepte, o spune singură, ca să fie într-un mariaj care-i asigură confortul material. Și, dacă ne luăm după tandrețea din glas când conversează la telefon cu jumătatea ei, și fericirea. Iubitele sunt următoarele în listă. Veronica (Mădălina Stoica, dezinvoltă și fermecătoare) e dezinhibată, o devoratoare de bărbați. Episodic, Anișoara (Monica Bârlădeanu), care-și urmărește partenerul pe străzi, inițial credem din gelozie, turnura nostimă fiind „La mulți ani“-ul aniversar, tuburile de confetti și tortul. Nimeni, nimic nu e ceea ce/ cum pare! Mai e tânăra personaj absent, cea care întârzie deliberat la întâlnirea cu Mihai (Micutzu – Cosmin Nedelcu, adorabil în contrastul dintre fizicul masiv și timiditate), ca să-i arate cine-i șefu’.

E duios războiul acesta pentru putere între sexe, algoritmizat în tot felul de reguli de urmat în numele dragostei, cu partea ei fizică cu tot. Lică are propriul manual de întrebuințare. „Trebuie să trasezi niște granițe“ e una dintre taine. Și, în ciuda fațadei de mascul alfa, îi plac femeile drăcoase, citește dominatoare, alelalte îl plictisesc rapid. Bani, sex, tupeu, lipsă de scrupule sunt liniile care rezolvă conexiunile interumane în Taximetriști. O abordare nemachiată, necoafată.

Filmul ăsta e, pe fond, despre vise. Despre vise spulberate, mai ales. Despre iluzii care ne țin în zone de confort amăgitoare, iar anii trec peste noi și nu ne mai putem sui în taxiul, pardon, trenul care-a trecut prin fața noastră și am ezitat să sărim în el. E despre povești care ne anesteziază iniția­tiva și ne păstrează în rutină. Până când înțelegem că e cam târziu. Că până și dorința de-a trece la next level, Uber, se îndepărtează și nici măcar nu e izbăvitoare.

Autenticitatea e una dintre calitățile filmului

Oamenii din scenariu mai sunt împărțiți în alte două categorii: șmecheri și papagali, o analiză sociologic-economică a patriei noas­­tre mai relevantă decât cele din orice gazetă financiară. „Nu poți juca toată viața la 0-0“ e o altă replică pe post de învățătură. Un rezumat coroziv al preceptelor după care ne ghidăm în viață.

Scenariștii s-au documentat serios, autenticitatea e una dintre calitățile filmului. O comedie amară, ce încarcă pliurile poantelor cu adevăruri care te pun pe gânduri. Sursele râsului sunt multiple: con­textele, dialogurile, răstur­nările de situații, contrastul dintre prima impresie și adevăr.

Nu e prima oară când se fac filme după piese de teatru. Filmul conservă intimismul specific teatralului. Sunt scene cu câte două, maximum trei personaje, temele sunt de istorie personală, ne-am aflat de multe ori în circumstanțe de genul. Și da, limbajul e decoltat până la vintre, dar nu suntem la Academie, suntem pe străzile unui oraș balcanic, isteric.

Taximetriști e făcut bine. S-a tot vorbit despre filmul popular și cel de elitist, inventându-se artificial falii. E un film cu adresabilitate largă, articulat profesionist, atent la subiect, cu dezvoltări neașteptate, replici bine scrise, actorie premium. Musai de văzut. Ca să râdem, să cădem pe gânduri, să ne întristăm împreună cu personajele și să râdem iar. Mama ei de viață!

Articol preluat din ”Suplimentul de Cultură”