Câteva chestiuni de limbă

Ce limbă română se vorbeşte azi în România? Răspunsul nu e simplu. Aş spune că se vorbesc, de fapt, nu una, ci mai multe limbi române (scuzaţi-mi exprimarea puţin cam forţată). Politicienii vorbesc, cu puţine excepţii, o lipsită de surprize limbă de lemn. Nu numai că discursul lor e lemnos, dar, când primesc indicaţii de la partid, ceea ce se întâmplă foarte des, spun toţi acelaşi lucru. O altă ipostază ar fi limba vorbită la televiziune. Şi ea este, în fond, o limbă de lemn, în care prioritate au clişeele, formulările previzibile. Mă întreb adeseori dacă tinerele şi tinerii ce apar pe post de „reporteri” au fost şcoliţi undeva, dacă au citit vreo carte şi dacă au noţiuni elementare de gramatică. Şi politicienii, şi „profesioniştii”(?) de la TV spun acum, invariabil, „douăzeci şi unu de persoane”. Dacă i-ai atenţiona că e incorect cu siguranţă că s-ar uita cu neîncredere şi mirare la tine. O a treia ipostază este „romgleza”, adică invazia anglicismelor pe filieră americană. Se practică mult varianta pe care aş numi-o „hibridă”, când cuvintele englezeşti stau alături de cele româneşti în aceeaşi frază. Două exemple, culese de pe o reţea de socializare, două exemple printre nenumărate altele: „incredible things today: Jannik Sinner l-a bătut pe Djokovic”, „pozele nu-s de azi, fiindcă am fost prea stunned să mai pozez”. Există, apoi, româna ignoranţilor. Dăunezi, la TV, în dialogul dintr-un film american apărea cuvântul „sommelier” (cuvânt franţuzesc, e drept); ei bine, el a fost tradus „somalezul”. Astfel de greşeli şi confuzii sunt frecvente, trădând lipsa culturii generale şi, în definitiv, lipsă de profesionalism. La limită, se ajunge la ceea ce aş numi „româna ininteligibilă”: văd subtitrări la filme realizate, mi s-a spus, prin traducere automată. Rezultatul este catastrofal. O doamnă care îşi câştigă pâinea făcând traduceri de dialoguri pentru diferite posturi TV îmi spunea că e foarte îngrijorată întrucât se pare că, din raţiuni de economie, se va recurge tot la mult la traducerea automată. Perspectiva mă face să mă crispez.

Un factor ce produce efecte neaşteptate este lenea, sau – dacă preferaţi – comoditatea. E un reflex normal la vorbitorul unei limbi să găsească soluţii economicoase, să recurgă la prescurtări, la sigle etc., însă şi aici se produc derapaje ajungându-se la un limbaj ermetic, un fel de cod accesibil doar iniţiaţilor. „Navigând” pe Facebook dau la tot pasul peste vocabule ezoterice de genul dap, mno, bro, yep, nah, bah, yeap, nope, lol. Mi-a trebuit ceva timp ca să descifrez codul şi să înţeleg acest limbaj pe care cu bunăvoinţă îl putem numi articulat. Constat, de asemenea, că mai nimeni nu mai spune „trebuie”, ci „tre” („tre să merg”, „tre să fac” ş.a.m.d., aşa apare acum, foarte des, şi în subtitrările la filme). La fel, s-ar părea că nimeni nu mai zice „mulţumesc”, înlocuit cu (destul de antipaticul, după părerea mea) „mulţam”.

Semnalez, în fine, un fenomen care a căpătat dimensiunile unei epidemii. Domnişoare, doamne şi domni de bună condiţie, intelectuale distinse şi intelectuali subţiri nu mai spun eu, ci „io”: „io cred că regizorul a greşit când…”, „io voi merge cu siguranţă la concert”, „io l-am avertizat că…” etc., etc. Ce mecanism psihologic a declanşat şi întreţine acest proces, nu ştiu (mai că era să spun: „io nu ştiu”). Am descoperit pe un blog o postare mai veche a cuiva care încerca o explicaţie: la origine ar fi opţiunea unui talentat prozator mort foarte tânăr, Sorin Stoica, în viziunea căruia „eu” este preţios şi prăfuit pe când „io” ar avea ceva „viril-românesc”(?), sincer, tranşant, la care se adaugă o doză de autoironie. Recunosc că argumentele nu mă conving. Nu văd nici virilitatea, nici autoironia, poate doar un soi de cochetărie gratuită.

Şi, la urma urmelor, a devenit oare anacronic şi ridicol să vorbim corect?