Iașul în pelerinaj este un „Untold” religios. Interviu cu Mirel Bănică, antropolog al religiilor

A studiat fenomenul pelerinajelor contemporane și a scris despre această temă Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Polirom, 2015.

„Suntem din ce ȋn ce mai puţini şi mai bătrâni. Rândul de aşteptare nu minte.”

Ioan Alexandru Tofan: Dragă Mirel Bănică, de mulți ani vii la Iași: fie la pelerinaj, fie în alte zile ale anului. Aș vrea să purtăm discuția în chiar acest interval (fie-fie). O primă întrebare: în urma observațiilor tale, ce ai putea spune că se schimbă la fața orașului în timpul pelerinajului, față de restul anului? Dar pe chipurile oamenilor?

Mirel Bănică: În bine, ȋmi place să cred, Iaşul regăseşte vechea sa identitate de capitală culturală şi spirituală, un statut pe care l-a pierdut ȋn urmă cu ceva vreme, după Unire şi pe care nu l-a digerat/acceptat ȋncă de-a-ntregul. O poveste delicată, dar care pe mine personal m-a marcat din prima clipă ȋn care am pus piciorul ȋn acest oraş, ȋn urmă cu aproape 15 ani. O „mândrie” pierdută şi regăsită, o afirmaţie globală a identităţii – asta mi se pare mie că se ȋntâmplă cu oraşul ȋn aceste zile.

Ioan Alexandru Tofan: Cum vezi pelerinajul de anul acesta, primul de după pandemie, față de celelalte la care ai participat?

Mirel Bănică: Aşa cum spuneam şi ȋn studiul pe care l-am dedicat pelerinajului Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor ȋn România contemporană, pelerinajele sunt semne ale vremurilor, barometre fidele ale schimbărilor din societate, dincolo de aspectele cele mai vizibile, cum ar fi rândul de aşteptare sau atingerea moaştelor. Personal, din această cauză vin (aproape) an de an la Iaşi, pentru a ȋnţelege societatea, nu doar faptul religios contemporan. Anul acesta se simt tensiunea, reverberaţia războiului de la graniţă României şi a Europei, dificultăţile financiare ale perioadei şi… demografia. Parcă suntem din ce ȋn ce mai puţini şi mai bătrâni. Rândul de aşteptare nu minte.

„Iaşul a găsit energia să renască din «cenuşa» anilor 1990”

Ioan Alexandru Tofan: Care crezi că sunt trăsăturile proprii, unice ale pelerinajului de la Iași în raport cu celelalte pelerinaje pe care le-ai studiat?

Mirel Bănică: Trăsăturile proprii pelerinajului de la Iaşi sunt numeroase, dar mă voi opri doar la una singură: participarea ȋntregului oraş la organizarea şi desfăşurarea acestuia, reverberaţia lui ȋn spaţiul public. Nu este localizat, ci face parte din viaţa ȋnsăşi a oraşului pentru câteva zile, devine un „Untold” religios, dacă-mi permiteţi această comparaţie poate prea plastică; din fericire pentru unii, din păcate pentru alţii. Mă amuz de fiecare dată atunci când vin ȋn Iaşi ȋn octombrie şi văd cum mass-media locală se plânge de trafic, aglomeraţie etc. Dar acesta este cotidianul pe care marile oraşe cum ar fi Bucureştiul ȋl cunosc ȋn fiecare zi.

Ioan Alexandru Tofan: O ultimă întrebare, aparent fără legătură cu celelalte: în ce anotimp îți place Iașul cel mai mult?

Mirel Bănică: În ce anotimp ȋmi place Iaşul? Oricând, ȋn orice anotimp. Îmi place seriozitatea, veselia şi ȋn acelaşi timp tristeţea nostalgic-sublimată a acestui oraş. Mă bucură faptul că nu este un oraş mort, ci a găsit energia să renască din „cenuşa” anilor 1990, atunci când se părea că nimic nu mai funcţionează. Admir spaţiile largi, spaţiul public bine ȋntreţinut, combinaţia subtilă de cultură, spiritualitate şi laicitate. O calitate a vieţii pe care ieşenii get-beget poate nu o mai sesizează, sau nu au curajul să o recunoască, dar eu, un străin empatic, care practic ceea ce francezii numesc le regard de l’autre, privirea celuilalt, apropiată şi distantă, concomitent, nu pot decât să o confirm. De fapt, cred că datorită acestui pelerinaj am devenit şi eu puţin ieşean ȋn suflet şi nu numai…

Ioan Alexandru Tofan: Mirel Bănică, îți multumesc. Să ai zile frumoase și… pline de miracol la pelerinaj!