Un ieşean duce oameni pe Everest sau Machu Picchu. Şi-a transformat pasiunea într-o afacere unică. Preţuri, experienţe, povestiri

Ştefan Adam are 45 de ani, este ghid montan şi e pasionat de munte, de călătorii şi de zbor. “Zbor cu parapanta de 20 de ani, iar pe munte merg de când aveam 3 ani. Sunt ieşean, dar mama m-a tot dus în excursii, m-a înscris în tabere, şi aşa am ajuns să iubesc muntele”, spune Ştefan. Cu Tura de Aventură nu a făcut decât să-şi transforme pasiunile într-o afacere, prin care încearcă să le arate şi altora de ce e îndrăgostit de natură, de călătorii şi de viaţa în aer liber. Şi, în timp ce nepalezii se integrează încet, încet, în viaţa Iaşului, Ştefan a conceput un traseu de aventură pe care îi poartă pe ieşenii ce-l însoţesc, pe cărările Nepalului.

“Ca să pot zbura cu parapanta, am tot călătorit în ţări în care e cald, când la noi e frig. Aşa am ajuns în Nepal, o ţară care, deşi e săracă, are nişte oameni foarte calzi, primitori, foarte buni. E o ţară foarte sigură, în ciuda sărăciei. Am fost in junglă, am făcut rafting, canyoning (coborâre în rapel pe o cascadă) şi m-am gândit că mi-ar plăcea să împărtăşesc şi cu alţii această aventură. Am început cu excursii in Nepal şi am conceput o excursie de două săptămâni cu activităţi pentru persoane cu o condiţie fizică medie, dar pe care cineva nu le-ar putea face la noi decât disparat, în timp lung”.

Aventura în Nepal alternează explorarea unor peşteri cu coborârea în cascadă, atârnat de o coardă de alpinism, relaxarea în izvoare termale cu urcuşul pe munte până la 4.130 m, acolo unde este Annapurna Base Camp, zborul cu parapanta în tandem, cu vizite la temple şi monumente istorice, safari în junglă şi canoe printre crocodili, în parcul naţional nepalez Chitwan, cu experienţe culinare din gastronomia asiatică.

Excursia costă 1.700 de euro, fără biletul de avion Bucureşti – Kathmandu, al cărui preţ este de aproximativ 900 de euro. La care se mai adaugă banii pentru mâncare, o asigurare de călătorie şi taxa de viză (30 de dolari). Clienţi dornici de aventură sunt destui, însă, la fiecare propunere lansată de Ştefan. “În martie anul acesta am avut nouă oameni în prima tură şi zece în a doua. Vin oameni diferiţi, nu e un profil clasic de client. Sunt oameni care au un serviciu puţin mai stresant şi vor să se relaxeze, ori vin pentru că sunt doritori de aventură, apoi sunt iubitorii de munte şi de natură”.

Printre clienţii din martie s-a numărat şi Irina, o ieşeancă de 52 de ani. “M-am dus pentru că îmi place ideea de a călători şi de a vedea locuri noi. Am avut încredere în Ştefan şi în organizarea lui. M-am aşteptat să găsesc sărăcie, nevoi… o altă lume. Şi ce m-am aşteptat să găsesc, aia am găsit. Şi e un şoc când ieşi din aeroportul din Kathmandu, dar asta e lumea lor şi ei sunt fericiţi. Eu am mai zburat cu parapanta, îmi place adrenalina, iar cei cu care am zburat erau foarte profi, chiar spuneau mereu «safety first».

Doar pare periculos, spune şi Ştefan Adam. De fapt, “activităţile presupun o condiţie fizică bună, dar nu sunt necesare cunoştinţe, abilităţi şi experienţă deosebite, ci doar dorinţă de distracţie şi aventură. Dacă cineva vrea să se pregătească pentru urcuşul către Annapurna Base Camp, singurul antrenament pe care îl poate face este să urce cât mai multe scări, 20 de etaje pe zi. Scări de bloc, scări din magazine, orice scări. Lumea, când aude de Himalaya, se sperie, şi crede că cine ştie ce înseamnă. Sunt trepte, traseu amenajat, iar în partea superioară e potecă. Nu sunt prăpăstii sau ceva care să implice o anumită dificultate. La rafting la fel, am avut şi persoane de peste 50 de ani care s-au descurcat foarte bine. Ideal ar fi ca oamenii să mai fi mers la munte”.

Urcarea către tabăra de bază de pe Himalaya şi drumul înapoi către oraş durează cinci zile. “În martie am avut două ture de genul ăsta, una în Nepal, una cu urcuş către Everest base-camp. La cealaltă variantă de excursie, către Everest, e mai complicat urcuşul, pentru că se merge până la 5.364 m. Acolo, persoanele care merg în excursie ar trebui să aibă un grad mai ridicat la efort. Din punct de vedere al dificultăţii tehnice, e grad zero de dificultate, nu mergem pe marginea prăpastiei. Problema care apare aici este răul de altitudine, care se manifestă prin durere de cap, lipsă de poftă de mâncare”, mai spune ghidul de aventuri montane.

Însă, adaugă Ştefan Adam, “pentru acesta sunt nişte pastile, vitamina C si aspirină, care se iau de la începutul excursiei. Da, am avut pe cineva care a coborât de la 5.100 m cu elicopterul. Persoana respectivă suferea deja de acasă de migrene. Dar acolo, să fii luat cu elicopterul de pe munte, nu e nimic special. Circulă elicopterele, cum circulă la noi autobuzele. Oricum, răul de altitudine apare destul de rar”.

Revenim la Nepal. Odată ajunşi pe munte, “se doarme într-un fel de căbănuţe, singura problemă este că nu sunt izolate, si e mai frig. În martie şi în noiembrie, sunt cam 25 de grade în Nepal, în oraşe. Noaptea, pe munte, temperatura poate să coboare până la -1, -5 grade Celsius. Dar cu echipament, asta nu e problemă”.  

“Ştefan trimite o lista amănunţită a echipamentului. Refugiile unde opream seara sunt neîncălzite, de piatră. Dar eu, care sunt o friguroasă, nu am simţit niciun disconfort, tocmai pentru că ar respectat lista lui. Oricum, era fenomenal să vezi că noi urcam cu bocanci şi localnicii urcau în şlapi sau adidaşi, cu coşuri în spate, treceau în viteză pe lângă noi. Iar turiştii care vor să-şi ia un , să le care bagajele, nimic nu-i opreşte. Costă, cred, 20 de euro pe zi, el cară bagaje, ajută la făcut mâncare. Ideea de bază e că îi dai unui om un salariu. Eu am angajat unul, iar porterul meu ne adoptase cumva pe toţi, avea grijă de noi, ne număra”, povesteşte mai departe Irina.

La capitolul experienţe inedite aminteşte de vizita la un templu la care a asistat la o ceremonie de incinerare a morţilor: “Morţii se incinerau pe malul râului, pe un pat de lemne, acoperiţi cu flori”. În junglă, nu s-a întâlnit decât cu nişte mistreţi, elefanţi şi maimuţe, iar raftingul şi zborul cu parapanta au fost o plăcere, susţine Irina.

Irina a fost însă impresionată de oameni, de copilul pe care l-a văzut la coborârea din tabăra de bază de pe Himalaya, “dormind pe o piatră, la soare, învelit cu o păturică”, de sărăcia şi fericirea oamenilor, de maiestuozitatea priveliştilor şi de mâncarea excesiv de picantă a nepalezilor. Cu toate acestea, spune ea, “nimeni din grup nu a păţit nimic legat de digestie. Ba, dimpotrivă, am făcut indigestie de la salata boef cu care m-a aşteptat mama la întoarcerea acasă”.

A impresionat-o şi albul imaculat al cămăşilor purtate de şcolarii nepalezi, în contrast cu praful şi mizeria de pe străzi: „Nepalul a fost colonie britanică, ei încă fac şcoala în limba engleză şi.. eu nu am văzut în viaţa mea cămăşi de şcoală mai albe decât acolo”. Iar în Pokhara, al doilea oraş ca mărime din Nepal, europenii sunt peste tot, atraşi de preţurile mici şi de potenţialul turistic al zonei, avea să mai remarce Irina.

Ajunsă acasă, Irina a început să viseze la o nouă tură de aventură – şi-ar dori să meargă în Peru, la Machu Picchu. Între timp, însă, Ştefan se pregăteşte să conducă alţi căutători de experienţe noi în Nepal, în noiembrie. Apoi în Columbia, la sfârşitul lui ianuarie, ţară în care ghidul ieşean le promite clienţilor săi că-i va duce de la Bogota şi Medellin, la drumeţii prin Munţii Soarelui, Munţii Lunii şi prin Tatacoa, prin păduri luxuriante, pe o insulă, apoi în deşert, dar şi la degustări de cafea sau la scufundări. Pare promiţător…