Cazul Ciprian Ciucu

Din toate punctele vedere Ciprian Ciucu avea biografia perfectă pentru postura de vârf de lance a celor cheamţi să dea la o parte vechea clasă politică românească, coruptă, clientelară, incompetentă şi să înlocuiască cu una nouă, proaspătă, curată, profund ataşată interesului public. Aşa cum s-a cerut, nu-i aşa, în stradă în cursul demonstraţiilor post-tragedia din clubul "Colectiv". Nu avea nici un fel de pete deranjante în trecut, ba, din contra, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional de Integritate, era un exemplu de manual pentru toţi cei care ar fi aspirat la vreo demnitate publică. În plus, intra în alegeri din postura de candidat independent, deci neafectat de nici un fel de obligaţii pre-electorale, şi era sprijinit de un partid nou-nouţ, M10, neafectat nici el de decizii discutabile anterioare sau de oameni compromişi, aşa cum era cazul partidelor tradiţionale. Ce mai, aveam în faţă profilul unui candidat ideal, chiar dacă toţi recunoşteau că fără şanse reale, dintre cei care trebuiau să promoveze "marea schimbare" în bine în politica românească. Tabloul era într-atât de fermecător încât nici candidatul cu pricina nu şi-a putut înfrâna un puseu de entuziasm declarând unui post de televiziune, cu două săptămâni în urmă, că "e cel mai bine pregătit din ce au scos partidele pînă acum". "Aduceţi un candidat care să fie mai pregătit ca mine în administraţia publică şi o să fac un pas în spate."

Ei bine, tot acest cadru idilic s-a risipit brusc atunci când cel în cauză a decis că e mai interesantă o propunere concretă, primul loc pe lista de consilieri PNL pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi o posibilă funcţie de viceprimar, în locul unui profil public, lăudabil, dar prea puţin tentant, de cavaler de tip Don Quijote care intră într-o bătălie doar de dragul unor principii nobile, chiar dacă şansele de izbândă sunt practic nule. Ce e mai puţin clar e ce câştigă până la urmă, cu adevărat, liberalii prin acest "transfer politic". Pentru că după ce M10 i-a restras sprijinul, iar presa vorbeşte de un exemplu tipic de oportunism şi traseism politic, specific "clasei politice tradiţionale", prezumtivul avantaj de imagine pe care l-ar putea aduce Ciprian Ciucu e discutabil. El ar putea aduce mai degrabă deservicii partidului aşa că nu ar fi deloc surprinzător dacă în perioada imediat următoare toate promisiunile generoase ce i s-au făcut se vor evapora brusc. Altfel spus, Ciprian Ciucu are toate şansele să cadă între scaune.

Însă întâmplarea respectivă merită o discuţie mai largă. Există o întreagă agitaţie în societatea civilă, în zona celor activizaţi în perioada demonstraţiilor care au urmat tragediei din clubul "Colectiv", de altfel larg mediatizată, pe tema înnoirii clasei politice autohtone. Conform acestei teorii ar trebui ca mai toţi vechii politicieni să se retragă pentru a face loc unor oameni noi, curaţi şi, evident, mult mai pricepuţi. Adică unor oameni care se încadrează foarte bine în profilul reprezentat perfect, până acum o săptămână, de cineva ca fostul candidat independent Ciprian Ciucu. Demersul în sine este lăudabil, iar cei care îl promovează sunt, mulţi dintre ei, oameni admirabili, de bună credinţă. Numai că ideea de a plămădi un "om politic de tip nou" e la fel de utopică ca şi conceptul de "om nou" din perioada Ceauşescu. Pentru că ignoră cu desăvârşire natura umană. În plus, clasa politică nu poate decât să fie expresia, cu bune şi cu rele, a societăţii în ansamblu. Or, maniera laxă, extrem de "flexibilă", în care românii se raportează în practică, în mod concret, la valorile care se predică generic în spaţiul public nu poate duce la alt rezultat decât cel pe care îl vedem zi de zi.

Odată ajunşi în anumite demnităţi publice, în poziţii de influenţă, mulţi dintre noii veniţi capătă, de regulă, culoarea locului. S-a văzut asta de atâtea ori în istorie. Chiar şi în cea foarte recentă, semn că problemele fundamentale ce grevează politica autohtonă nu au o soluţie biologică, aşa cum s-a spus la un moment când obstacolul ce trebuia dat la o parte erau vechii "dinozauri comunişti". Pe de altă parte, chiar oamenii animaţi de cele mai bune intenţii proveniţi din societatea civilă nu realizează cu adevărat cât de diferit e mediul politic de cel din care provin. Un exemplu îl reprezintă, de pildă, dificultăţile majore pe care le traversează partidul M10 al Monicăi Macovei. Poţi coagula la un moment dat un grup de entuziaşti, dispuşi să lupte dezinteresat pentru o cauză. Asta s-a întâmplat, de exemplu, în perioada campaniei prezidenţiale din 2014. Însă astfel de iniţiative rezistă doar un timp scurt. Şi nu sunt nici pe departe suficiente în cazul unor construcţii politice la nivel naţional, sau chiar local.

Acolo e nevoie de resurse. Şi nu doar financiare. Deşi şi aceasta a devenit o mare problemă în condiţiile în care, datorită campaniei anti-corupţie care a afectat pe scară largă establishmentul politic, tot mai puţini oameni de afaceri sunt interesaţi să sprijine un om sau un grup politic. Însă o formaţiune politică trebuie să fie în stare să ofere şi altceva, nişte avantaje, precum poziţii de consilieri, care prin comune sau chiar prin oraşe reprezintă o anumită miză financiară, poziţii de conducere prin instituţii publice sau regii locale sau naţionale. E greu de crezut că vei găsi mulţi doritori să-şi rupă din timp, să se implice absolut dezinteresat într-o campanie electorală doar de dragul unor idealuri. Nicăieri prin lume nu se întâmplă asta. Or, multe dintre grupările politice noi având puţine şanse să treacă pragul electoral nu prea au ce oferi din acest punct de vedere. În plus, în mod paradoxal, ele sunt defavorizate de noua lege electorală ce este mult mai constrângătoare din punctul de vedere al resurselor financiare şi al mijloacelor de promovare ce sunt acceptate. Pentru că partidele tradiţionale, în special PSD, sunt singurele care beneficiază de reţele de activişti, bine organizate, capabile să atragă la vot măcar nucleele lor tradiţionale. Ceea ce înseamnă că speranţele că alegerile locale şi generale din acest an vor aduce schimbări consistente pe scena politică românească au foarte puţine şanse să se împlinească în practică.