Caută 
3 MIN
De regulă performanţa oricărei organizaţii se reflectă într-un indicator numit productivitate. Dacă ne vom uita doar la rezultate fară să ţinem cont de resursele consumate pentru obţinerea acestora, vom avea o imagine distorsionată a performanţelor pe care organizatia noastra le obtine. De la productivitatea muncii, capitalului angajat şi până la productivitatea unui flux de producţie sau a unei echipe, managerii au fost în permanenţă preocupaţi de creşterea acestui indicator deoarece acest lucru arată performanţa managerială reală adică cantitatea de rezultat pe unitatea de resursă consumată.
În practică am cunoscut două abordări distincte de creştere a productivităţii: o abordare ştiinţifică şi una pragmatică.
Abordarea ştiinţifică pleacă de la previzionarea anumitor probleme sau oportunităţi, continuă cu stabilirea unor obiective de creştere a productivităţii, realizarea unui plan, numirea unor persoane responsabile pentru respectivul proiect, investiţia în nişte instrumente fizice sau logice de creştere a productivităţii, urmărirea implementării planului şi tragerea concluziilor cu privire la evoluţia productivităţii la final. Avantajele unei astfel de abordări sunt predictibilitatea şi controlul rezultatelor însă are şi nişte limitări legate de: timpul de implementare, resursele angrenate, acceptabilitatea din partea organizaţiei. De regulă se ajunge la un paradox care se manifestă prin reglarea unui indicator de productivitate şi prin dereglarea altor indicatori care ar putea să afecteze pe ansamblu mai mult organizaţia decât cel iniţial care trebuia îmbunătăţit.
Abordarea pragmatică pleacă de fiecare dată de la nişte nevoi certe de productivitate care deja se manifestă în organizaţie şi care, dacă nu sunt reglate, riscă să destabilizeze organizaţia. Având aceste nevoi concrete şi de cele mai multe ori urgente managerul trece direct la decizii de creştere a productivităţii care însă nu sunt fundamentate suficient. Acest tip de abordare de regulă duce la nişte rezultate pe termen scurt însă dezechilibrează grav organizaţia pe termen lung şi crează un alt tip de paradox. Managerii vor obţine succes în reglarea unor indicatori de productivitate punctuali, în schimb, organizaţia per total va avea o productivitate din ce în ce mai scăzută.
Soluţia găsită de noi şi pe care o implementăm cu succes clienţilor noştri combină cele două tipuri de abordări şi le mai completează cu o serie de întrebări la care managerul trebui să răspundă pentru a da mai multă consistenţa şi raţionalitate demersului:
1) Care sunt cele mai mari trei probleme de productivitate care trebuie rezolvate?
2) Care sunt procesele din organizaţie care se întâmplă cu oarecare recurenţă şi ar putea fi automatizate?
3) Ce anume putem face pentru ca anumite procese să le finalizăm mai repede?
4) Care sunt frânele evidente în calea creşterii productivităţii?
Aceste întrebări trebuie să le aibă în vedere orice manager la intervale regulate de timp pentru a crea premisele unei creşteri continue a productivităţii în organizaţiile pe care le conduc. După adresarea acestor întrebări recomandăm elaborarea unui plan şi continuarea procesului după etapele metodei ştiinţifice prezentate mai sus, iar în etapa de implementare recomandăm hotărâre şi rapiditate, ce sunt caracteristice metodei pragmatice de creştere a productivităţii. Vă urăm mult succes!
Îți recomandăm
