Despre înfrângere

O viaţă fără înfrângeri este, desigur, imposibilă. Dacă ea ar fi totuşi posibilă, ar deveni, să admitem, absurdă. Cum să te imaginezi, din perspectivă umană, mergând neabătut dintr-un triumf în altul? Totul în jurul tău ar fi atins de plictis, dezgust, inutilitate şi chiar de o anumită imbecilitate – o imbecilitate sufletească aşa-zicând. E ca şi cum ai rămâne „virgin” psihic vreme de o lungă şi ternă existenţă. Înfrângerile au de aceea, în intervalul nostru biografic, rol igienic, pedagogic şi moral, astfel încât, uneori, cum bine s-a spus, din ele înveţi mai mult decât din victoriile repetate. Sunt însă aici tulburat de o mică nuanţă semantică, pe care vreau să v-o împărtăşesc. Dacă viaţa fără înfrângeri pare într-adevăr de neimaginat, cum stă treaba cu viaţa ca înfrângere? Poate fi ea posibilă? Se supune acest concept regulilor probabilităţii? După o oarecare chibzuinţă, voi răspunde, destul de sigur pe mine, că da. Viaţa, în integralitatea sa, asumată „ca înfrângere”, e posibilă şi, din numeroase puncte de vedere, este mai pernicioasă decât ipotetica viaţă „fără înfrângeri”. Accept că un sceptic irecuperabil mi-ar putea replica acum caustic: „Ce vorbeşti, Franz? Păi, viaţa e înfrângere prin însăşi natura ei insurmontabilă! Nuanţările prepoziţionale fără şi ca nu-şi au rostul, dovedindu-se penibile atât timp cât orice existenţă pământeană reprezintă un şir mai lung sau mai scurt de capitulări preparatorii pentru marea capitulare, adică, neeufemistic exprimat, pentru moarte. De unde nevoia asta pentru disecări microscopice, pentru tăieri ale firului în patru?”.

Proiectată în absolutul ontologic, se înţelege, o asemenea viziune fatalistă nu are cum să fie contrazisă. Dar eu vreau să rămân în concretul ontologic şi repet prin urmare că, dacă noţiunea vieţii fără înfrângeri se arată viciată de non-sens, cea a vieţii ca înfrângere dezvăluie o realitate crudă, ce are capacitatea să afecteze ireversibil atât indivizi, cât şi colectivităţi. În interiorul „existenţei (în)frânte”, orice reper se dizolvă sui generis, obiectivele se diluează, dinamica fiinţării însăşi pătrunde într-o nefericită disoluţie. În cazul persoanelor, psihiatrii descriu medical disoluţia în chestiune, legând-o de alterarea patologică a celui mai puternic impuls omenesc – instinctul de autoconservare. În absenţa lui, insul ajunge, firesc, suicidar, căutându-şi extincţia ori provocându-şi-o singur. În cazul unor grupuri de indivizi însă, problema se complică şi, bănuiesc, nici măcar psihologii sociali nu ar reuşi să o rezolve convingător pe noul palier de referinţă metodologică. Ce ar determina, la un moment dat, în istorie, o întreagă comunitate, o întreagă naţiune să intre într-un astfel de „colaps” mentalitar, asumându-şi propria viaţă, propria existenţă, propria durată, ab initio, ca pe o înfrângere? Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atât de grav o generaţie, retezându-i pofta de a trăi şi nu doar de a vieţui marginal şi defazat? Ce „strică” plenar sufletul unui popor, îndemnându-l la stagnare, la retragere obosită din ciclurile istorice, la „leşin” in corpore? Cine şi cum are capacitatea (diabolic-genială) de a îngenunchea o multitudine, neutralizându-i, ultimativ, identitatea?

Vă daţi seama, cred, că nu mi-am propus să fac astăzi speculaţii dezorientat-savante şi că pledoaria de mai sus deţine un „referent” foarte precis. Mă gândesc, indubitabil, la noi, la ceea ce încă mai numim „naţiunea română”. Nu sunt (se ştie, sper!) lacrimogen, lozincard, catastrofic, frondeur, apocaliptic, bucolic, naţionalist, bombastic, iraţional, patriotard, tradiţionalist, melancolic, patetic, liricoid, preţios sau, Doamne fereşte, politruc. Încerc să-mi păstrez capul pe umeri în orice împrejurare şi să las luciditatea să primeze în toate evaluările lumii înconjurătoare. Nu mai am totuşi cum să mă prefac, în anul de graţie 2016, şi să nu observ, în deplinătatea facultăţilor mele analitice, dezastrul profund, neconcesiv, în care – parcă dintr-odată – a alunecat, pe fiecare plan al existenţei noastre, România. Am certitudinea că, de la stadiile (familiare) ale vieţii „ca eternă tranziţie” şi vieţii „ca inevitabilă criză”, ne-am mişcat brusc spre nivelul (nefamiliar) al vieţii „ca implacabilă înfrângere”. Urmăresc, îngrozit, eşecurile succesive ale societăţii româneşti actuale, de la dezmembrarea familiilor şi pauperizarea cetăţenilor, prăbuşirea educaţiei şi sănătăţii, marasmul politic, economic, sportiv şi cultural, la deteriorarea coordonatelor fundamentale ale convieţuirii în colectivitate: principialitatea, onestitatea, corectitudinea, generozitatea, prietenia, raţionalitatea etc. Mă întreb (aiuristic, neîndoios) nu de unde a pornit totul (până la urmă, nu am experimentat nici un cataclism naţional major în ultimul sfert de secol, ca să transferăm culpa altora decât nouă înşine!), ci până unde se poate ajunge?

Nu am cum să răspund eu aici şi acum, dar o va face viitorul pentru mine cu siguranţă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi